Am citit multă literatură română contemporană în ultimul timp, mai ales în ultimii doi ani, convins de faptul că scriitorii români chiar merită promovați prin intermediul a ceea ce scriu: literatură matură, închegată, la același nivel cu multă literatură străină tradusă în românește și promovată doar pentru că este… literatura străină. Au apărut în ultimii ani multe colecții de literatură română contemporană la diferite edituri (despre unele am scris, despre altele voi scrie în viitor), dar trebuie să recunosc faptul că Editura Polirom a dat startul și și-a menținut standardul de calitate în a promova și a publica scriitori români de valoare, mai ales scriitori tineri.
Iată trei cărți care chiar mi-au plăcut în ultimul timp:
„Ioșca”, de Cristian Fulaș, Editura Polirom, 2021
Despre „Ioșca” am tot scris și am să o tot recomand. Din punctul meu de vedere, este cea mai bună carte citită în anul 2021. Despre ea spuneam: Undeva la poalele Munților Carpați este o vale în care civilizația refuză să pătrundă și unde oamenii sunt mereu aceiași, trăind și îmbătrânind împreună, unde schimbarea și moartea nu par să ajungă. Ioșca pare a fi centrul acestui univers, un om simplu, care iubește cu toată ființa și pe care toată lumea se poate baza; dar și celelalte personaje sunt la fel de semnificative: Ilona, soția sa; preotul de la schit; maistrul puternic și temut; doctorul de la Sanatoriul de boli psihice. O întreagă lume, care merită a fi cunoscută mai îndeaproape. 400 de pagini, ce trebuie citite în doze mici.
„Nu înțelegea acel sentiment, nu pricepea nodul care de atunci i se pusese în gât și parcă nu-i dădea voie să vorbească și nici să respire, nu pricepea de ce tocmai el, dintre toți oamenii, trebuia să trăiască fără speranță și fără mila celei iubite. Poate așa era scris, își spunea, poate așa trebuia să fie, dar nu era drept și niciodată nu avea să creadă că lucrul acela care i se întâmpla lui, dintre toți oamenii, putea fi drept.” (pag. 37-38)
Un bildungsroman ca la carte, în care personajele noastre freamătă și trăiesc, experimentează și evoluează, se întorc în timp pentru a desluși întâmplări și se întâlnesc mereu, pentru a bea un pahar de horincă și a tăcea împreună. Impecabil construit, de la nivel de frază până la un subiect complex și la o întindere mare pe plan temporal, Ioșca este, pentru mine, unul dintre cele mai puternice romane românești ale ultimilor ani.
„A fi împreună e o stare care-și atinge apogeul abia în tăcere, în lipsa lucrurilor importante, în posibilitatea ca doi oameni să se iubească fără să-și spună prea multe și fără să facă gesturi mari, în posibilitatea înstrăinării împreună, adică exact starea de lucruri pe care un străin ar fi văzut-o în casa lui Ioșca și a Ilonei”. (pag. 240)
Cristian Fulaș este un scriitor foarte matur, consecvent, atent la detalii și negrăbit. Nu frunzărește o carte pentru a o scoate pe piață, ci o scrie atent și fără grabă și fără limită de caractere. Plus multă filosofie a existenței aici, multe idei, multă suferință și multe sentimente. Nu trebuie să vă sperie o carte de 400 de pagini, ci mai degrabă să vă atragă. Sau măcar să îi dați o șansă, pentru că „Ioșca” vă va prinde cu siguranță și nu o veți putea părăsi. Și, desigur, la final, îi veți acorda o notă maximă. Cum merită!
„În umbra ei”, de Simona Antonescu, Editura Polirom, 2021
„O voce interioară pe care nu o asculți este o parte din tine pe care nu o lași să trăiască.”
Acest citat din volumul cel mai recent al Simonei Antonescu îl sintetizează cumva. O istorie de familie suprapusă pe întreg secolul al 20-lea (dovadă că Simona Antonescu nu a ieșit complet din pasiunea sa pentru romanul istoric), petrecută undeva în județul Galați, cu personaje diverse, complexe, mereu aflate în vâltoarea vremurilor complicate și împregnate de suferințe și război, în care femeile joacă rolul principal. Simona Antonescu iese cumva din paradigma romanelor istorice (deși e multă istorie și aici, dar mult mai personală) și se (re)descoperă cititorilor în calitate de romancieră cu inserții personale, psihologice, autobiografice. Modernă, aș putea spune.
„Aș vrea să mă lași să-ți povestesc copilăria mea așa cum am trăit-o eu, nu cum o povestești tu, spuse ea. Aș vrea să-ți amintești un singur moment în care m-am îmbrățișat, m-ai ținut de mână, m-ai pieptănat ori cel puțin mi-ai vorbit cu blândețe, privindu-mă în ochi, și să mi-l spui și mie. Îți promit că o să te cred dacă mi-l spui.” (pag. 64)
„În umbra ei” poate fi considerat și roman de familie, și bildungsroman, și roman de ficțiune, și roman de istorie, ba chiar există și o parte autobiografică aici, dar, cel mai important, este că ne dă măsura talentului Simonei Antonescu, o scriitoare apărută aproape din senin acum ceva ani și care se reinventează cu fiecare nou roman.
„Dispariția”, de Cosmin Perța, Editura Polirom, 2021
Locuitorii unui sat dispar fără urmă, fără nicio explicație plauzibilă, fără ca situația să fie investigată. Există, desigur, indicii și legende, dar nimic mai mult. Nu suntem într-un trecut istoric, ci în penumbra tranziției anilor 90, iar sarcina de a descoperi adevărul (sau poate pentru ca ceața să devină și mai întunecată) aparține unui cuplu inedit de jurnaliști.
„Se aud păsări. O fetiță se învârte în jurul unei bătrâne care culege cicoare.
– Buni, buni, toate lucrurile din lumea asta pot fi explicate cum îmi explici tu mie?
Bătrâna culege în continuare cicoare:
– Bia, draga mea, multe pot fi explicate, dar sunt și unele lucruri care nu pot fi explicate nicicum. Alea le poți explica numa’ cu sufletul, în alea trebuie să avem încredere.” (pag. 115)
Nu mi s-a părut că „Dispariția” este un roman fantastic, ci un roman care împletește investigația polițistă cu cea jurnalistică, ambele foarte vii și alerte, totul suprapus pe o poveste care ne înfățișează atât viața rurală, cât și moravurile politicienilor post-decembriști. O mică bijuterie!
