-Pe Bibliocarti.com, aflu despre un film despre care nu am auzit și care se situează printre genurile mele preferate, thriller spaniol. E vorba despre Musaranas, despre care Sorina Ciocârlan scrie: ”Ce mi-a plăcut la acest film? Profunzimea psihologică, modul în care ține spectatorul „în priză” până la final, dar mai ales, jocul actorilor. Macarena Gómez o interpretează sublim pe dezechilibrata Montse, actrița andaluză având o mimică foarte mobilă. De fapt, ea a fost nominalizată pentru acest rol la Premiile Goya din 2014 și în 2015 a câștigat Premiul Turia pentru cea mai bună actriță. O surpriză plăcută este Nadia de Santiago, o actriță tânără, dar promițătoare și foarte dragă mie, cunoscută din serialul spaniol Amar en tiempos revueltos. Prestația din Musarañas este o dovadă a capacității sale de a interpreta roluri complexe.”
-Ionut Mareș scrie pe ZiarulMetropolis.ro despre filmul Amy: ”Dinamismul acestui documentar intens de două ore este însă dat de contrastul întreţinut permanent, dar neostentativ, între portretul intim al tinerei (de altfel, miza principală a filmului, expusă încă din titlu) şi imaginea ei publică. Două lumi care întotdeauna se influenţează reciproc şi care uneori se suprapun. Paradoxul pe care filmul îl relevă – dar asupra căruia, din păcate, nu insistă – este înclinaţia publicului şi a societăţii contemporane de a se hrăni din emoţiile violente ale unui artist, fără a conştientiza pe deplin sau a-i păsa de drama personală a acestuia. Un paradox exprimat în cazul lui Amy Winehouse prin succesul piesei „Rehab”, în care vorbea tocmai despre problemele ei cu drogurile şi băutura, dar care nu a făcut decât să-i consolideze celebritatea.”
-Cristi Mărculescu scrie despre un alt eșec al cinematografiei românești actuale, după părerea lui, ”Autoportretul unei fete cuminți”: ”Pân la urmă nu-i nimic greșit (cu excepția secvenței de anticariat care e mult prea intelectualo-pariziană pentru un val nou aborigen) și nimic rizibil (cu excepția floacelor, nu-s cert că erau acolo pt autentciate sau pt comic relief). Chiar și cu parti-pris-ul auctorial și feminin asumat (din utilizarea de ”autoportret”) filmul ăsta nu face decât să abuzeze de limitările feliei de viață cu care tot umblă în gură exegeții, autorii și profitorii de val nou. Femeie sau bărbați, prieteni sau părinți toate personajele Anei Lungu nu fac decât să scoată din ei replici nou-valiste din alea de toată jena. Sunt scrise la modul autentic, generalmente just livrate de actori DAR nu conțin nimic uman sau interesant sau măcar culoare de personaj.”
(Jovi)
-Adina Chitu scrie la ‘La buticul cu filme si carti’ despre ‘Un etaj mai jos’ al lui Radu Munteanu: ‘Îmi place în general realismul lui Radu Muntean, îmi place cum se scaldă în noul val, dar abia aștept ca valul asta să se retragă în larg căci nu mai pot respira cum trebuie. Un etaj mai jos îmi pare că încearcă să amestece realismul pur românesc, respectiv varza din farfurie, ciorba din castron, birocrația odioasă, veșnicele șpăgi, relații și statul la cozi cu un subiect numa’ bun de pus într-un film: o crimă cvasi-misterioasă într-un bloc anost plin de oameni defecți și politicos-plicticoși. Problema e că amestecul nu este deloc unul omogen ci realismul stă cumva pe fundul vasului, iar deasupra vedem un strat subțire, cu o consistență incertă: thriller-ul românesc, un fel de fir de păr în ciorba realismului.’
-Lucian a vazut ‘Everest’ si a scris despre el la ‘Marele Ecran’: ‘Pentru cine NU e interesat de alpinismul de mare altitudine sau NU a citit cartea lui Jon Krakauer ( Into thin air ) despre dezastrul din 1996 sau, și mai tehnic, The Climb (cealaltă versiune a poveștii), Everest e o ocazie să înțeleagă imensitatea muntelui (la scară reală) și efortului de a-l urca. Plus că vezi niște peisaje care te lasă fără oxigen. Filmul e spectaculos (nu din cauza 3D-ului) și uneori îți dă rău de înălțime.’
-Angela de la Cineamator scrie despre ‘American Ultra’: ‘Dupa ce a debutat cu paranoicul „Project X”, cand vedeam cum o simpla petrecere cu adolescenti scapa de sub control, Nima Nourizadeh intra intr-o zona mai ofertanta, dar lasa senzatia ca isi retine elanul de a fi jonglat mai mult cu potentialul din spatele unei organizatii secrete de tip CIA. Uneori pare ca porneste spre o directie pentru ca ulterior sa revina si sa schimbe modul in care alege sa raporteze personajele evenimentelor. Totusi, pana la urma, avem o comedie de actiune si lucrurile nu trebuie luate prea mult in serios.’
(Dan)
Contributori: Jovi, Dan.
