”România în Primul Război Mondial”, de Glenn E. Torrey
Editura Meteor Publishing, Bucureşti, 2014
Povestea şi istoria constituirii României Mari rămân fascinante şi ar trebui să depăşească festivismul care însoţeşte de obicei searbăda şi complet lipsita de imaginaţie sărbătoare naţională de la 1 decembrie din fiecare an. Că nu se va întâmpla asta, ţine de domeniul evidenţei, ne place încremenirea într-o matrice şi nu ne aşteptăm ca împlinirea unui secol de când Armata Română a intrat în Primul Război Mondial, după doi ani de neutralitate inteligentă, să schimbe ceva din abordările acestui eveniment fundamental. Volumul[1] istoricului american Glenn E. Torrey oferă o imagine amplă asupra acelor vremuri. În mod evident, nu ne puteam referi la amploarea participării României în Primul Război Mondial, căci istoriografia română s-a ocupat încă din perioada interbelică de aceasta, însă anumite aspecte mai puţin cunoscute merită a fi menţionate.
Dacă în general desfăşurarea ostilităţilor din vara-toamna anului 1916 când România a intrat în război este cunoscută, mai ocultate au fost detaliile unei perspective civile a efemerei ocupaţii a unei modeste porţiuni din Transilvania de către trupele române. În primul rând, Sibiul nu a fost cucerit chiar dacă fusese evacuate de austro-ungari, surprinşi vădit de intrarea României în război. “Pe 1 septembrie, o delegaţie de la Sibiu, formată dintr-un negustor german şi un avocat român, s-a apropiat de prima coloana românească purtând un drapel al Crucii Roşii. Ei s-au oferit să predea oraşul cu scopul de a preveni anarhia. Comandantul român a ezitat să între în oraş fără permisiunea superiorilor. Deşi s-a dat această permisiune, ea n-a fost pusă în practică din cauza unui lanţ grotesc de greşeli, neînţelegeri şi indecizii la toate nivelurile structurii de comandă a armatei române.” Spre mirarea Puterilor Centrale care nu înţelegeau de ce românii nu cuceresc un oraş atât de important din punct de vedere strategic şi aşteaptă. Ce? Contraatacul care ne-a pus rapid pe fugă. În al doilea rând, populaţia de origine maghiară a luat-o la fugă, temându-se de represaliile trupelor române, amplificând în spatele frontului zvonuri despre atrocităţi care, chiar investigate de austro-germani, s-au dovedit nefondate. “Spre deosebire de suferinţa produsă ungurilor şi saşilor, sosirea armatei române a provocat, după cum era de aşteptat, o nemărginită veselie în rândul românilor transilvăneni.” (suferinţă pentru că au ales preventiv să-şi abandoneze casele însă Primul Război Mondial a fost mult mai civilizat în privinţa suferinţelor civililor, nu a fost deloc un război de exterminare, cum va fi al Doilea).
Impresionant a fost ajutorul material şi uman acordat de către Franţa României învinse în anul 1916 de o manieră categorică. Dacă rolul Misiunii Militare Franceze (MMF) condusă de energicul general Berthelot este destul de bine cunoscut, amploarea furniturilor militare franceze practic au pus pe picioare noua Armata Română, formată din rămăşiţele celei din 1916, acestea permiţând până la urmă militarilor români să reziste în 1917, dar şi să aibă mijloacele tehnice necesare pentru a apara cu armele (franceze) România Mare, ajungând la Budapesta (1919), alungând bandele bolşevice din Moldova şi Basarabia (1918-19). „În campania din 1916 s-au pierdut 80% din puşti, 50% din artilerie şi 85% din mitraliere.”[2] „Totalul primit sau aflat pe drum era impresionant: 199 de avioane, 300 de vehicule, 220.000 de puşti, 4.500 de puşti automate, 2.700 de mitraliere, 80 de tunuri de 75 mm, 85 de tunuri de 120 mm, 1.945.000 de proiectile de artilerie, 101.500.000 cartuşe de puşcă, 1.370.000 de grenade, 600.000 de măşti de gaze.” Singura rută utilizată şi liberă pentru a aduce acest echipament de război era îndepărtată şi foarte nesigură: vapoarele ajungeau la Arhanghelsk, iar apoi furniturile erau încărcate în marfare care traversau 2000 de kilometri pe calea ferată rusă, din ce în ce mai nesigură, cu destinaţia Iaşi.
Complet trecută cu privirea acum este şi apărarea Moldovei începând din toamna anului 1916 de către un milion de soldaţi ruşi care au permis refacerea Armatei Române oferindu-i timpul necesar (şase luni) pentru a fi gata să înfrunte bătăliile din vara anului 1917 (Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz). „Pentru comandamentul german şi austro-ungar, îndeosebi pentru arhiducele Josef, Bătălia de la Oituz a fost, la fel cu cea de la Mărăşeşti, o amară dezamăgire. S-a înaintat, este adevărat, între doi şi şase kilometri pe un front de 18-20 de kilometri (…) Analizele făcute după bătălie de austrieci subliniau dispreţul faţă de moarte şi statornicia demonstrată în repetate rânduri de soldaţi români în luptele corp la corp desfăşurate în timpul Bătăliei de la Oituz. Ofensivele germane şi austr-ungare de la Mărăşeşti şi Oituz, lansate cu mari speranţe, au avut un succes tactic limitat, dar din punct de vedere strategic, au fost un eşec. Armatele ruso-române n-au fost înfrânte, iar Moldova nu a fost ocupată. Comandanţii austro-ungari şi germani au recunoscut că aceste obiective n-au fost îndeplinite din cauza neaşteptatei rezistenţe a inamicului. Ei anticipaseră că vor întâlni fie divizii ruseşti ineficiente din cauza propagandei revoluţionare, fie forţe româneşti slab pregătite. În schimb, au întâlnit unităţi ruseşti dornice de luptă şi divizii româneşti reorganziate şi reînarmate, cu soldaţi discipinati şi hotărâţi să-şi apere patria”[3]
Pertinente sunt şi alte afirmaţii ale autorului: „Această armata, trecută prin focul de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, avea să ocupe ulterior Basarabia, Bucovina şi Transilvania, creând astfel România Mare (..)” Ruşinea provocată de campania din 1916 a fost astfel spălată. Pe frontul din sudul Moldovei au luptat şi două personalităţi care vor fi actori importanţi, de prim rang, în cel de al Doilea Război Mondial: Rudolf Hess (rănit a treia oară la Oituz de un glonţ în plămâni, a fost demobilizat) şi Erwin Rommel care a servit ca ofiţer de carieră în Batalionului de Vânători din Wurtenberg. Cu aceste trupe de elită, el s-a distins prin adoptarea unor tactici pe care le-a folosit pe scară amplă în Africa. A ţinut şi un jurnal de-a lungul campaniei româneşti în timpul căreia a fost rănit şi evacuat. În toamna anului 1917, Armata Română apăra o parte continuă din front, având 10 divizii de infanterie, una de cavalerie, iar rezervă fiind formată din 5 divizii de infanterie şi una de cavalerie, o forţă impresionantă având în vedere pierderile din anul precedent.
Interesant a fost şi războiul propagandistic care a existat pe frontul din Moldova între cele două tabere în a doua jumătate a anului 1917. Germanii trimiteau sau aruncau în poziţiile româneşti ziarele din Bucureşti scrise în limba română de ziariştii colaboraţionişti, în timp ce românii distribuiau ziarul Kriegswoch („Vocea războiului”) în 4 pagini scris în limba germană în care era prezentat mersul general al războiului care începea, încetul cu încetul, să fie defavorabil Puterilor Centrale. Dezertările militarilor români de pe front nu au fost semnificative, probabil multe din ele datorându-se rudelor care rămăseseră în România ocupată de germani. Greu de estimat sunt şi dezertarile românilor transilvăneni care în mod intenţionat nu erau trimişi pe frontul românesc, ci mai degrabă pe cel rusesc de către comandamentul austro-ungar. Însă foi volante aruncate de români în tranşeele austro-ungare îi îndemnau pe români să dezerteze şi de pe frontul rusesc pentru a se forma legiuni ardelene care începuseră să fie trimise în Moldova. Cert este că aceste acţiuni au stârnit îngrijorare în cadrul înaltului comandament K.uK. care ştia pe ce butoi de pulbere multinaţional stătea. Însă prăbuşirea armatelor ţariste avea să afecteze în mod direct trupele şi autorităţile româneşti, după cum bine se ştie.
Un prim armistiţiu militar a fost semnat la Focşani la 9 decembrie 1917 iar reprezetantul comandamentului rus care se confrunta cu răscoala soldatilor i-a spus celui german: „Vă doresc, Excelenţa Voastră, să nu treceţi în ţara dumneavoastră şi în armata dumneavoastră prin aceeaşi situaţie care există la noi acum.”[4] Nici Germanei nu i-a lipsit mult să se confrunte cu aceeaşi ciumă roşie. Comandamentul român atrăgea atenţia ofiţerilor români să fie atenţi şi vigilenţi în legătură cu orice manifestare de pacifism sau propagandă bolşevică din rândul propriilor soldaţi care erau ameninţaţi cu Curtea Marţială. Relevant, orgolioşii ofiţeri din marea armata ţaristă au ajuns să depindă de acţiunea trupelor române pentru a fi repuşi în funcţii, după ce comitetele revoluţionare pro-bolşevicie i-au înlăturat unul după altul. Însă s-a ajuns la adevărate bătălii între forţele ruse care se retrăgeau şi doreau să plece de pe front cu tot cu armamentul din dotare şi trupele române. La Galaţi, două divizii siberiene au fost înfrânte până la urmă de Divizia 4 infanterie care a folosit artileria, baionetele şi tirul monitoarelor de pe Dunăre! Dacă în noiembrie 1917 pe frontul din Moldova se aflau 1.200.000 de militari ruşi, în ianuarie nu mai rămăseseră decât 50.000! La începutul lui februarie 1981 Marele Cartier General român anunţa că armata rusă nu mai exista! Singura forţă disciplinată a Antantei de pe frontul de răsărit rămăsese mică armată română. Nu toată lumea a fost fericită de intervenţia trupelor române (mai) bine disciplinate şi organizate în Basarabia, atât în zona Bălţi cât şi în sud producând-se incidente (sursele bolsevice menţionând şi execuţii ale „revoluţionarilor”/bandiţilor de către trupele române iar surse româneşti-militare oferă informţii despre execuţia la Ocnita a 15 bolşevici de către trupele române fapt trecut în raportul oficial). Costul ocupării Basarbiei a fost totuşi mic având în vedere haosul din întregul Imperiu Ţarist: 3 ofiţeri şi 122 soldaţi morţi, 12 ofiţeri şi 300 soldaţi răniţi, 151 dispăruţi (probabil dezertori la bolşevici).
Anul 1918 a fost o trecere rapidă de la agonia unei înfrângeri dureroase (ianuarie-martie când a fost semnată şi Pacea de la Buftea din 5 martie, care a forţat demobilizarea unei bune părţi a armatei române-200.000 de militari originari din Valahia au revenit la casele lor, stârnind un adevărat fior patriotic în zona ocupată care i-a deranjat vizibil pe ocupanţi, armata mai avea în vară doar 160.-170.000 de militari, inclusiv cei din diviziile staţionate în Basarabia cu acordul germanilor pentru a proteja şi securiza provincia de incursiunile bolşevicilor-dar oricum cu 60-70.000 mai mulţi soldaţi şi ofiţeri decât i-ar fi permis tratatul cu Puterile Centrale. Nici nemţii nu ştiau exact câţi soldaţi mai sunt mobilizaţi în plus) la extaz şi victoria totală, prin dezintegrarea duşmanilor şi rezistenţa chiar dacă cu capul în pământ a românilor de la Iaşi. Proverbiala duplicitate românească a reuşit să întreprindă una din cele mai inteligente operaţiuni din acest război: ascunderea armelor şi muniţiei care în mod normal, conform Tratatului de la Buftea, ar fi trebuit predate învingătorilor. S-au ţinut două rânduri de registre, unul oficial (pentru nemţi) şi altul real. În al doilea rând, chiar românii puteau decide armele pe care le predau nemţilor astfel încât au fost alese echipamentele învechite, mitralierele pentru care nu mai era muniţie. 60% din armamentul avut înainte de armistiţiu a fost păstrat (dosit şi în cramele din Moldova), de regulă cel mai performant. „Armata română a putut să intre din nou în război în noiembrie cu suficiente arme de bază pentru toate diviziile şi muniţie pentru 15-20 de zile de luptă pentru cele nouă divizii pe care le-a mobilizat în cele din urmă.”[5]
Această situatie trebuie pusă în contextul situaţiei de ansamblu a Puterilor Centrale care începuseră să se prăbuşească pe celalalte fronturi. Primul fiind cel de la Salonic care a dus la înfrângerea Bulgariei, veste care a produs o imensă bucurie în România, din motive absolut evidente. „Trupele Corpului V de Armata sunt într-adevăr nerăbdătoare să lupte şi vor să se răzbune pe populaţia bulgărească din Dobrogea”, avertiza un raport german. Remobilizarea, declararea stării de război din nou la câteva ore înainte de semnarea armistiţiului pe Frontul de Vest şi evenimentele ulterioare foarte cunoscute, inclusiv distrugerea Republicii Sfaturilor din Ungaria au reprezentat adevărate teste de maturitate atât pentru o clasa politică (să nu uităm promisiunile onorate ale lui Ferdinand de a-i împroprietări pe ţăranii-soldaţi, ferindu-i de contaminarea roşie) ce avea pe conştiinţă dezastrul din 1916, cât şi pentru Armata Română, singura forţă apreciabilă, bine dotată şi disciplinată din întreagă regiune.
Volumul istoricului american este o lectură benefică pentru înţelegerea complexei implicări româneşti în Primul Război Mondial, beneficiind atât de un stil clar şi concis, cât şi de o realizare editorială profesionistă.
Puteți cumpăra cartea: Editura Meteor Press/Libris.ro/Elefant.ro.
[1] România în Primul Război Mondial, Meteor Publishing, Bucureşti, 2014.
[2] Care oricum erau foarte puţine în comparaţie cu armamentul similar cu care erau dotate forţele germane. În nenumărate cazuri, trupele române atacau la baionetă pentru a fi secerate de tirul mitralierelor germane.
[3] Op. cit., pag. 271-272.
[4] Op. cit., pag. 282.
[5] Op. cit., pag. 326
