Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Pascal desenează corăbii”, de Radu Niciporuc, primul volum de povestiri al anului editorial 2016 la Editura Cartea Românească. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:
Radu Niciporuc, un autentic lup de mare, deschide în Pascal desenează corăbii orizonturile unor minunate voiaje exotice între cer şi pămînt. Lumea lui vieţuieşte legănată de ritmul tangajului. Fermecătorul povestaş îi surprinde cele mai spectaculoase întîmplări reflectate în oglinda generoasă a mărilor şi oceanelor lumii.
Cele opt povestiri cu final neaşteptat trec graniţele literaturii de călătorie, explorînd nu doar tărîmuri exotice, ci şi subtile trăiri sufleteşti ale unei umanităţi aparte.
Fragment în avanpremieră:
În restaurant, liniştea era apăsătoare, iar lumina filtrată mă făcea să mă simt ca într-un acvariu.
Când au sosit creveţii, nu mai aveam chef de nimic.
Avva îşi duse berea la gură şi, dintr-odată, ochii îi deveniră sticloşi, de parcă ar fi absorbit şi o parte din luciul paharului. Am crezut că va urma o nouă dojană, din seria celor cu care mă obişnuisem: de ce faci pe cuminţelu’? Sau: de ce îţi place să te complici? Dar el s-a foit o vreme în scaun, căutându-şi o poziţie mai comodă, asemeni strămoşilor săi ce-şi susţineau taifasul pe perne moi şi-n păcănit de lulele.
Lângă mine, degetele harnice ale Señoritei şi ale Maríei desfăceau crustele dorsale şi extrăgeau cilindrii mărunţi de carne creponată, în timp ce Vladimir spărgea învelişurile în dinţi şi le sugea conţinutul după obiceiul filipinezilor. Nu trecuse jumătate de minut de când începusem să mă joc cu mustăţile primului crevete pe care mâna Maríei mi-l împinsese în farfurie, până am auzit ţipătul Señoritei, bufnitura scaunului, explozia bolului, şi am văzut creveţii amestecaţi cu cioburi pe pardoseală şi pe covor, ochii lui Vladimir daţi peste cap, gura încleştată, buzele vinete, chelnerii alergând şi brancardierii apăruţi ca din pământ.
Rămăsesem în picioare, împietrit, şi mă uitam la chipurile îngrozite ale celor două femei.
După plecarea ambulanţei, liniştea s-a reinstalat de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Chelnerii îşi reluară îndeletnicirile, iar în fundal, clinchetele şi murmurele începuseră să se înfiripe. În acvariu se zvârcolise un peştişor şi apa era din nou limpede, după ce cu câteva minute mai devreme se ridicaseră de pe fundul ei câteva fuioare de nisip.
Am ieşit pe faleză şi maşina care aştepta în dreptul palmierilor îşi aprinse luminile. Señorita i-a spus ceva şoferului în dialectul locului, iar acesta a pornit imediat, trecând apoi în viteză pe străzile cu cocioabe din placaj şi rigole în care foşgăiau şobolanii.
În curtea spitalului, se vedea ambulanţa care-l adusese pe Vladimir. Paznicul ne-a salutat cu un deget la cozoroc şi, după ce i-am arătat maşina, ne-a îndrumat spre culoarul din stânga, la urgenţe. După contactul sonor al pantofilor lor cu pardoseala şi după determinarea cu care examinau etichetele de pe uşi, femeile păreau să-şi fi revenit. La ultima, la doctorul Rodriguez, Señorita bătu la uşă şi, fără să aştepte încuviinţarea, o întredeschise.
— Da, vă rog! se auzi un glas de bărbat.
Señorita a intrat şi, înainte să închidă uşa, ne-a făcut semn să aşteptăm. Apoi, după câteva minute, a deschis-o şi mi-a făcut semn să intru: doctorul întocmea actele şi trebuia să ştie cine era agentul navei în Puerto Plata. Nu i-am putut fi de folos. Pe patul din spatele lui, Vladimir stătea întins, cu ochii închişi, şi respira liniştit. I-am spus doctorului că doar comandantul navei, aici de faţă, era în măsură să-l ajute.
— O noutate! Un comandant de navă care nu se pricepe la creveţi! comentă doctorul cu nasul în hârtii.
— Trebuia să se priceapă? întrebă Señorita contrariată.
Doctorul, un bărbat înalt, cu obrajii scobiţi şi fără halat, se opri din scris şi îşi scoase, cu un aer amuzat, ochelarii de pe nas.
— În medie, sunt cam zece cazuri pe an! Turişti!
În încăpere nu se simţea miros de spital. Dacă n-aş fi văzut seringa şi emailul alb al tăviţei de pe birou, l-aş fi socotit un funcţionar.
— E un restaurant american! am zis.
— Nu contează! Deşi creveţii sunt proaspeţi, făcu doctorul, ţintuindu-ne cu privirea, se întâmplă să mai fie şi câte unul otrăvit…
Despre autor:
Radu Niciporuc despre el însuşi: „Sînt om al mărilor, născut la Cluj dintr-o familie de români şi ucraineni; primele şcoli le-am urmat în oraşul natal şi tot acolo Facultatea de Electrotehnică, după a cărei absolvire am ajuns inginer la Flota de pescuit oceanic. Am cutreierat lumea în lung şi-n lat, fără să uit vreodată că bunicul meu patern a visat să ajungă în America şi că, în Las Palmas, citind Rayuela şi vorbind cu docherii, am învăţat spaniola. Atunci, impresionat de romanul lui Julio Cortázar, am citit în singurătăţile mele, adesea istovitoare, şi cărţile celorlalţi mari scriitori sud-americani. După 1990 am lucrat pentru cîteva companii de navigaţie occidentale, unde am cunoscut marinari de pe toate meridianele, cu istoriile, pasiunile şi spaimele lor. În 2003 am întemeiat o editură de nişă, Fabulator, fruct al pasiunii mele pentru literatura spaniolă. În siajul acestei pasiuni se înscriu şi traducerile mele: Omul pierdut de Ramón Gómez de la Serna (2004), Fascinaţia cuvintelor de Julio Cortázar (2006), Povestirile Evei Luna de Isabel Allende (2008), Mauricio sau alegerile locale de Eduardo Mendoza (2010). În ultimii ani am publicat proză scurtă în revistele Observator cultural, Viaţa Românească şi Vatra.”
