Ziua Bastiliei. Ziua națională a Franței. O sărbătoare pentru francezi și pentru toți cei care iubim Franța. O ocazie bună pentru a-mi aminti câteva filme franceze care mi-au plăcut enorm. Din cele 2409 filme cărora le-am dat note pe IMDB, 67 au primit de la mine nota maximă – 10. Printre ele, 6 filme franceze. Despre ele voi povesti cate ceva în continuare. Este vorba despre selecția mea personală. Căror filme franceze le-ați da voi nota 10?
1. Irréversible – Gaspar Noé, 2002
‘Irréversible’ este un film puternic și original, dar nu oricine va putea să-l vadă, să-l înțeleagă sau să-l aprecieze. Avându-i pe Monica Bellucci, Vincent Cassel și Albert Dupontel în rolurile principale, filmul descrie evenimentele unei nopți tragice la Paris, în care doi bărbați încearcă să răzbune violul și desfigurarea femeii pe care o iubesc. Filmul este alcătuit dintr-o secvență de titlu urmată de 14 segmente concepute să pară cadre lungi. Fiecare dintre aceste segmente este fie un cadru continuu, fie o serie de cadre asamblate digital la montaj pentru a părea un cadru continuu. Povestea este relatată în ordine inversă. Tehnica aceasta este justificată aici și ne ajută să înțelegem cât de ușor pot fi transformate viețile noastre confortabile într-o spirală infernală. ‘Memento’ al lui Christopher Nolan folosise cu câțiva anui înainte aceeași tehnică, dar rezultatul a fost doar un thriller rece, interesant din punct de vedere tehnic. Aici, suntem readuși de la sfârșitul violent la viața normală a personajelor înainte de agresiune și acesta este motivul pentru care violența filmată nu pare inserată din motive comerciale, ci pentru a face mesajul mai puternic.
2. Amélie – Jean-Pierre Jeunet, 2001
‘Amélie’ (sau ‘Le fabuleux déstin d’Amélie Poulain’) a reabilitat genul comediei romantice în ochii mei de cineast cinic și m-a făcut să mă îndrăgostesc de eroina principală. Scenariul este original, dar tema și atmosfera par inspirate de comedii romantice americane precum ‘American Beauty’ sau ‘The Best You Can Get’. Filmul este o reprezentare fantezistă a vieții pariziene contemporane, cu acțiunea plasată în Montmartre. Este povestea lui Amélie Poulain, interpretată de Audrey Tautou, o chelneriță timidă și excentrică, care decide să schimbe în bine viața celor din jurul ei, în timp ce se confruntă cu propria izolare. Totul merge ca la Hollywood până când își întâlnește jumătatea destinată. Poate ea să se ajute pe ea însăși și să-și stabilească propriul destin? Povestea funcționează uimitor de bine, combinația intrigii hollywoodiene cu șicul parizian și personajele franceze creează terenul pentru o actorie bună și o cinematografie spectaculoasă. Imposibil de uitat ochii superbi ai lui Audrey Tautou.
3. Amour – Michael Hanneke, 2012
Nu voi polemiza pe cei care contestă faptul că filmul lui Michael Hanneke, ‘Amour’ ar fi un film francez. Pentru mine faptul că acțiunea se petrece într-un apartament parizian, că este vorbit în limba franceză și că în rolurile principale apar Jean-Louis Trintignant și Emmanuelle Riva, cu Isabelle Huppert într-un rol secundar, este suficient. Este unul dintre cele mai dificile și mai frumoase filme despre dragoste și despre bătrânețe pe care le-am văzut. Riva a fost candidată la premiul pentru cea mai bună actriță la Oscar (nu a câștigat), dar interpretarea lui Jean-Louis Trintignant m-a impresionat cel mai mult, pentru că nu este spectaculoasă, dar transmite mai bine decât orice altceva din film mesajul din titlu. Este nevoie de mult curaj pentru acești doi actori, a căror carieră a fost urmărită de publicul francez și internațional timp de aproape o jumătate de secol, să înfrunte aparatul de filmat într-un film care tratează cu atâta franchețe tema dezastrelor îmbătrânirii. Au acceptat provocarea, iar rezultatul este puternic și emoționant.
Disponibil pe HBO Max.
4. Le Samouraï – Jean-Pierre Melville, 1967
Văd rar filme pentru a doua oară (prea multe filme pe care nu le-am văzut își așteaptă rândul). Cu ‘Le Samouraï’ al lui Melville am făcut o excepție. Motivul a fost că îmi aminteam cât de mult mă entuziasmase filmul văzut de mine la vârstă adolescenței și voiam să-mi revalidez aprecierea. Nu am fost dezamăgit. O jumătate de secol mai târziu, am avut sentimentul că retrăiesc unele dintre senzațiile de la prima proiecție. Mi-am amintit camera întunecată, fumul țigării, ciripiturile păsării, pelerina de ploaie și pălăria. Privirea lui Alain Delon. Sex-appeal-ul lui Nathalie Delon. Misterul lui Cathy Rosier. Mașina Citroen și garajul unde se schimbau plăcuțele de înmatriculare. Străzile Parisului care pentru mine la acea vreme păreau un oraș de pe altă planetă, un loc în care nu voi putea niciodată să pun picioarele. Desigur, am învățat câteva lucruri despre cinema în această perioadă. Acum pot identifica predecesorii filmului Le Samouraï în filmele americane cu gangsteri din anii ’30 și știu că pelerina de ploaie a fost moștenită de la Humphrey Bogart. De asemenea, pot identifica nenumărați succesori care au fost inspirați de acest film. Opera lui Jean-Pierre Melville a îmbătrânit frumos, iar acest lucru se datorează abordării minimaliste care reduce detaliile la exact cantitatea necesară pentru a crea suspans și a descrie situațiile, unei povești inteligente, complexe și care are sens din toate unghiurile în care o analizezi și magnetismului actorilor principali. Un ‘film noir’ pentru eternitate.
5. Sans toit ni loi – Agnès Varda, 1985
Filmele lui Agnès Varda au calitatea de a folosi formule narative originale și interesante. Regizoarea știa să spună o poveste, dar stilul ei era rareori convențional. Îi plăcea să experimenteze, dar inovațiile sale serveau narațiunea și evidențiau personalitatea eroinelor filmelor ei (femei în majoritatea cazurilor). „Sans toit ni loi” începe ca o poveste polițistă. Undeva, într-un peisaj de iarnă, lângă o podgorie, este găsit trupul unei tinere fete. Poliția începe să-și facă treaba, să facă măsurători, să adune probe criminalistice, să le pună întrebări celor care au găsit trupul. Este clar, însă, că este un caz banal, moarte accidentală sau poate din cauza vremii reci. Victima pare a fi o vagaboandă, o persoană fără niciun interes. Cazul va fi închis rapid. Aici intervine regizoarea și preia „ancheta”. Ceea ce urmează este reconstituirea ultimelor luni din viața unei tinere femei, luni de rătăcire fără scop, alunecare în mizerie, o călătorie care are un singur posibil sfârșit. Cum a rămas ea în amintirile celor care au cunoscut-o? Cine era ea în realitate? Povestea declanșează multiple întrebări în mințile spectatorilor. Câtă atenție acordăm oamenilor pe care îi întâlnim? De câte ori ne depășim prima impresie atunci când întâlnim străini, bazându-ne pe aspectul lor? Ne pasă cine sunt, vrem să-i cunoaștem pe cei cu care ne intersectăm? Apoi, gândindu-ne la povestea filmului, cine este această fată, ce a adus-o pe drumuri, care sunt sursele nepotrivirii ei nu doar cu normele sociale, ci chiar cu ea însăși? Mulți tineri aleg calea vagabondajului, uneori o fac în semn de protest, dar în cazul Monei (eroina interpretată de Sandrine Bonnaire) nu avem un răspuns sigur nici după sfârșitul filmului. Interpretarea tinerei actrițe franceze la începutul carierei este excepțională, ea creând un personaj pe care spectatorii filmului îl vor uita cu greu. ‘Sans toit ni loi’ este un film de o sensibilitate vibrantă în care tehnicile cinematografice ale Noului Val Francez se întâlnesc la cel mai înalt nivel cu acuitatea socială a neorealismului italian.
6. Les amants du Pont-Neuf – Leos Carax, 1991
Filmul acesta poate fi descris ca o poveste de dragoste în lumea homeleșilor parizieni. Cunosc bine locul în care se desfășoară cea mai mare parte a acțiunii, podul Pont-Neuf, situat în centrul Parisului, lângă unul dintre hotelurile unde am ales să stau când eram în Orașul Luminilor. Filmările pentru ‘Les amants du Pont-Neuf’ au propria lor poveste. Carax a folosit o parte din timp pentru filmări podul real, care era în renovare în 1989, anul în care Franța a sărbătorit 200 de ani de la căderea Bastiliei. Cei doi eroi sunt un vagabond alcoolic (Denis Lavant, actorul preferat al lui Carax) și o tânără pictoriță atinsă de o boală care îi distruge treptat vederea (Juliette Binoche), care fuge pentru a scăpa de disperarea cauzată de boala ei și de o poveste de dragoste nefericită. Cei doi nu știu prea bine să comunice, totul începe cu o picătură de compasiune care se dezvoltă într-o relație. Pentru a supraviețui, fură în moduri diferite atunci când nu sunt beți sau nu consumă alte substanțe. Totuși, nimic nu stă în calea poveștii de dragoste dintre ei, nici ghinioanele lor personale, nici mizeria vieții de om fără adăpost pe care sunt forțați sau poate aleg să o trăiască, nici raidurile poliției sau antipatia unui homeless mai în vârstă care se declară „proprietarul” podului în reparații. Abia atunci când lucrurile ar putea începe să se îndrepte, povestea lor de dragoste va fi în pericol. Există multe situații extreme și soluții bizare sau ieșite din comun, dar nimic care să-i deranjeze nici pe eroi, nici pe spectatori, deoarece povestea de dragoste este autentică și captivează atenția și emoțiile publicului. Dragostea și frumusețea pot înflori oriunde, inclusiv în gunoaie și în medii malefice, știm asta încă de la Baudelaire.