Multumita prietenilor care mi-au procurat bilete cele trei seri petrecute in Bucuresti la sfarsitul saptamanii trecute s-au transformat in trei seri de teatru. Am vazut trei spectacole bune, care chiar daca nu au fost toate ireprosabile, au oferit cel putin prilej de discutii si schimburi si diferente de opinii cu prietenii si chiar si cu criticile pe care le-am citit ulterior. Este si un prilej de comparatie intre starea actuala a spectacolelor teatrale din Romania si din Israel, un alt subiect de discutii pasionate cu amatorii de teatru care au ocazia sa vada reprezentatii in ambele tari.
In prima seara am vazut la Teatrul Bulandra spectacolul ‘Conversatie dupa inmormantare’ al Yasminei Reza tradus de regretatul critic de cinema Alex Leo Serban, regizat de Alexandru Darie si acompaniat de muzica lui Adrian Enescu. Sala aleasa pentru aceasta reprezentatie a fost sala Studio din Gradina Icoanei, un spatiu la care ajungi dupa o plimbare scurta prin curtea teatrului, urcand niste scari spre un fel de pod. Scena este plasata in mijloc, oarecum in topologie elisabetana, dar la inaltime, ceea ce creaza in unele momente probleme spectatorilor caci actorii sau joaca cu spatele la jumatate din public, sau se mascheaza unii pe altii. Nu mi s-a parut solutia cea mai inteligenta, desi probabil ca scenografia (Octavian Neculai) face parte din concept. Aici apar in opinia mea alte probleme.
Plecat fiind din Romania din 1984 nu imi amintesc sa-l fi ‘prins’ pe Alexandru Darie ca regizor. Inteleg ca in timp a devenit unul dintre cei mai apreciati oameni de teatru din Romania, si ca regizor si ca director de teatru. Marturisesc insa ca viziunea sa in acest spectacol nu m-a entuziasmat. Este vorba despre piesa de debut a Yasminei Reza, pusa in scena in 1987, pe vremea cand era inca doar o ambitioasa actrita. Aveau sa treaca inca sapte ani pana cand ‘Arta’ avea sa o consacre drept una dintre cele mai spumoase si spirituale autoare de teatru ale Frantei si sa-i castige notorietate internationala. Textul are putin de a face cu ‘Arta’ sau cu ‘Doamne, ce macel’ – un alt succes international care a generat si un film (‘Carnage’) regizat de Polanski. Este o drama de familie, cu caractere si complicatii care aduc mai degraba cu piesele (bune) ale genului din dramaturgia americana de la mijlocul secolului trecut. Problema este ca Darie pare a fi dorit sa faca un spectacol Cehov pe textul lui Reza si in aceasta incercare cauta mult in subtext si construieste cu ajutorul actorilor trairi care nu au neaparat o baza in ceea ce sunt personajele. Pe drum devin vagi sau dispar cu totul alte aspecte ale textului initial – de exemplu conflictul intre generatii sau maturizarea personajului fratelui mai mic se pierd intr-o conceptie regizorala in care cam toate personajele au aceeasi varsta – asta explicit in contradictie cu indicatiile autoarei care diferentiaza personajele pana la 30 de ani ca varste. Jocul actorilor este excelent. Pentru mine sunt toti necunoscuti, asa incat le insir numele in ordinea din program – Cornel Scripcaru, Ioana Macaria, Camelia Maxim, Daniela Nane, Dan Astilean, Marius Chivu. Spectacolul insa ca ansamblu m-a nedumerit in multe momente.
Am revenit in a doua seara la Gradina Icoanei pentru a vedea in sala mare ‘Scaunele’ lui Eugene Ionesco. In perioada ‘dezghetului’ anilor 60, perioada care a coincis si cu afirmarea unor extraordinare generatii de actori si regizori, Ionesco fusese adus pe scenele romanesti intr-o incercare de a-l adopta, poate – cine stie – de a-l repatria macar spiritual pe fostul rebel al anilor 30, devenit unul dintre marii dramaturgi ai lumii si creatorul ‘teatrului absurdului’, concept cu nu putine filoane culturale romanesti. ‘Scaunele’ a fost una dintre piesele cele mai putin jucate – nu imi amintesc sa fi vazut-o pe scena in acea vreme, si versiunea cea mai cunoscuta (poate singura?) despre care doar am auzit a fost cea a lui Vlad Mugur la Teatrul Maghiar din Targu Mures. Nu este de mirare, caci piesa scrisa in 1952 este o combinatie de existentialism, dialog caragialesc-urmuzian care transmite imposibilitatea comunicatii reale, satira si protest care produce insomnii oricarei dictaturi si functionarilor ei.
Pe scena de la Bulandra am asistat la un spectacol pe care nu il consider cu nimic mai prejos decat marile momente de varf ale teatrului romanesc din totdeauna pe care am avut fericirea sa le vad pe aceeasi scena in anii lui Ciulei si Pintilie. Regia ii apartine lui Felix Alexa si spectacolul se afla de mai mult de un deceniu in repertoriu, devenind un fel de punct de reper stabil. Jocul actorilor este exceptional, Oana Pellea si Razvan Vasilescu sunt un cuplu ionescian de cea mai inalta clasa aducand pe scena trairile, sperantele, amintirile, disperarile, iluziile si spaimele personajelor lor. Viziunea regizorala creaza in spatiul scenei vidul care se umple treptat cu fantasmele create de mintea personajelor si transmise de ele publicului, si mai ales cu cuvintele cu vraja vorbei rostite de mari actori. Cred ca Ionesco ar fi iesit fericit de la vizionarea acestui spectacol.
In a treia si ultima seara de teatru bucurestean din aceasta scurta calatorie am vazut ‘Nebun din dragoste’ scrisa de dramaturgul, scenaristul (‘Zabriskie Point’, ‘Paris, Texas’) si regizorul de film si actorul Sam Shepard. Spectacolul acesta a reinaugurat sala Atelier din complexul Teatrului National din Bucuresti – deschis publicului dupa multi ani de renovare cu cateva saptamani in urma. Un spatiu foarte generos din cat am putut vedea nu numai cu teatrul ci si cu alte arte, in holurile teatrului fiind expuse doua expozitii de arta plastica din care am retinut mini-retrospectiva cu lucrarile lui Ion Alin Georghiu.
Spectacolul regizat de Claudiu Goga a demarat putin cam greoi pe gustul meu. Unul dintre motive este poate faptul ca dramele sentimentale din sudul pauper american nu sunt neaparat ceea ce ma intereseaza cu prioritate in viata, si cam asta pare sa fie ‘Nebun din dragoste’ in prima sa parte. Treptat insa relatiile dintre Eddie (Gavril Patru) si May (Diana Cavallioti) evolueaza si capata complexitate si tensiune, personajul ‘batranului’ (Mihai Calin) prezent in scena (si poate si in realitate, sau poate nu) capata semnificatie si da contur unei drame puternice si unui spectacol inchegat si articulat. Jocul actorilor, si aici, impecabil, Diana Cavallioti in special avand toate datele fizice si talentul de a deveni o stea in teatrul romanesc si nu numai.
Cum se compara teatrul romanesc cu cel israelian? In trei zile am vazut la Bucuresti trei spectacole care fiecare depaseste sau este egal cu nivelul celui mai bun spectacol pe care l-am vazut in aceasta stagiune in Israel (‘Gorodish’ la Cameri). Nivelul actorilor in fiecare dintre cele trei spectacole este atins doar in rare cazuri de actorii din Israel. Ca regie si conceptie artistica teatrul romanesc pare sa evolueze in continuarea traditiei de inovatie a anilor 60-70 cu accent pe puterea de exprimare si personalitatea actorilor, in vreme ce teatrul israelian se desprinde cu greu de traditia bulevardiera si de divertisment ‘usurel’. Abordarea repertoriului international pare sa fie destul de sincrona. ‘Ivanov’ de pilda este unul dintre spectacolele cele mai apreciate si mai de succes si in Bucuresti la ‘Bulandra’ si in Tel Aviv la ‘Cameri’. Cateva alte succese internationale sunt preluate mai mult sau mai putin simultan in Romania si in Israel. Ceea ce pare a fi oarecum de mirare cel putin in acest moment si in aceasta stagiune este lipsa aproape completa a dramaturgiei originale contemporane de pe scenele principale din Bucuresti. Oare nu mai exista in Romania de astazi dramaturgi de talia lui Baiesu sau Mazilu care umpleau salile cu teatru semnificativ chiar si in anii dictaturii? Din acest punct de vedere (al abordarii contemporaneitatii) teatrul israelian pare sa indrazneasca mai mult. Ar mai fi de spus ca ceea ce am comparat sunt varfurile teatrelor de repertoriu din cele doua locuri, in conditiile in care in ambele tari se face si teatru experimental, in sali mai mici, teatre cu mai putine pretentii si fara ‘nume sonore’, teatru care este de multe ori mai interesant decat cel de ‘mainstream’ si o indicatie buna despre viitor. Despre acesta insa, poate cu alta ocazie.
