Poezia contemporană românească și est-europeană trăiește, în ultimul deceniu, o perioadă de deschidere și de experiment: recuperarea corporalității, un nou tip de feminitate asumată, din care răzbate o forță incredibilă. Suntem spectatorii celor mai complexe angoase urbane, iar pe de altă parte se poate observa și întoarcerea la tehnici formale rafinate. În acest context plural, trei volume recente merită privite împreună, pentru că desenează, fiecare în felul lui, direcții distincte și complementare: Ecouri lichide de avocado de Noemina Câmpean, Femeia Zepelin de Anca Chimoiu și În inima pustiului, la malul Cișmigiului de Radu Nițescu.
Fiecare carte vine cu un tip propriu de sensibilitate, dar toate se întâlnesc într-o zonă a vulnerabilității asumate și a migrației între lumi: interior/exterior, urban/intim, concret/ficțional. Ele pot fi citite ca trei moduri diferite de a înțelege ce înseamnă astăzi poezia, într-o estetică tot mai fluidă, care nu mai operează cu granițe rigide.
1. Noemina Câmpean: Ecouri lichide de avocado, fragilitate, senzorialitate și o nouă corporalitate poetică
Volumul Noeminei Câmpean se așază într-o genealogie recentă a poeziei confesive est-europene, în linia autoarelor care explorează corpul ca spațiu de memorie, traumă și devenire, precum Anastasia Gavrilovici, Iulia Militaru sau autoarele tinere din Bulgaria și Serbia, ce investighează suprapunerea senzorialului peste realități sociale dure. Ecouri lichide de avocado este o carte a materialităților fragile: piele, carne, mirosuri, sunete, alimente, care devin instrumente de cunoaștere. Termenul „avocado”, aparent banal, este transformat poetic și funcționează ca o textură: un miez moale protejat de o coajă dură, exact paradigma vulnerabilității ascunse.
Noemina Câmpean mizează pe o scriitură fluidă, uneori aproape acvatică, în care imaginile se dilată și se retrag ca un flux emoțional. Fragilitatea nu este un capăt, ci o formă de identitate. Vocea poetică, tânără, lucidă, dar în căutare, se situează între intimitate și expunere, între confesiune și ironie. În acest sens, volumul continuă linia poeziei feminine din ultimii ani, preocupată de anxietate, precaritate și corporalitate, dar o duce într-o zonă de rafinament senzorial ce amintește uneori de minimalismul oriental sau de quiet poetry.
În harta poeziei est-europene, Ecouri lichide de avocado este o piesă relevantă pentru felul în care materia vie devine limbaj. Cartea nu caută să șocheze, ci să dezvăluie: corpul este, în același timp, spațiu vulnerabil și sursă de forță, iar interioritatea se exprimă printr-o combinație de imagini tactile, culori și ritmuri dense. Noemina Câmpean recuperează sensibilitatea ca formă de rezistență.
„lacrimile din arcul cuierului silabe reluate pe motiv că sună/ interesant/ în Procesul decantării în geografia lapsusului/ lacrimi nenumărate în palmă de aceeași natură cu degetele spălate/ în chiuveta cu vase/ nu menționez competiția dintre primul și al doilea gând/ tu ești așa pentru că ești așa/ ceea ce rămâne în umbra ridicării de la masa de scris e/ greața consumului de cafea Până la fundul de oglindă al cănii/ durerea mișcătoare de viscere animaliere (…)” Noemina Câmpean, Ecouri lichide de avocado, Editura pentru Artă și Literatură, Colecția Arcane, București, 2025, p. 6.
2. Anca Chimoiu: Femeia Zepelin, verticalitate, risc și libertate interioară
Dacă Noemina Câmpean explorează fragilitatea lichidă, Anca Chimoiu propune în Femeia Zepelin o poezie a verticalității și a expansiunii. Titlul este o metaforă puternică: femeia-zeppelin nu este doar un corp ce plutește, ci un corp expus, vulnerabil, vizibil în întregul său, dar și un corp care sfidează gravitația patriarhală. Cartea se înscrie în filonul poeziei feministe din Est, unde figura feminină devine spațiu de raportare la istoria colectivă și la presiunile sociale, în teritoriu care trebuie revendicat prin limbaj.
Poezia Ancăi Chimoiu este una a tensiunilor: între fragilitate și curaj, între umor și revoltă, între scene intime și panorame sociale. Stilul ei combină o energie aproape performativă cu un lirism disciplinat, ceea ce o așază în apropierea poetelor române tinere care lucrează cu corporalitatea și trauma, dar cu un plus de arhitectură discursivă. Femeia Zepelin nu este un jurnal liric, ci o construcție: un mecanism de zbor, un dispozitiv poetic prin care eul își regândește limitele.
Cartea este importantă pe harta poeziei est-europene prin modul în care transformă experiențele feminine, de la presiunile domestice până la tensiunile sociale și afective, într-un discurs nu doar confesiv, ci politic, care se insinuează subtil: revendicarea libertății de mișcare, a spațiului, a dreptului la voce și la propria corporalitate. Anca Chimoiu scrie cu o limpezime ritmată, care îmbină tandrețea cu rezistența, iar personajul poetic, femeia-zepelin, devine un simbol al feminității care refuză limitele prestabilite, descoperim o feminitate care se definește prin asumarea riscului de a fi la rampă, văzută de toți și totuși mereu cu forța de a fi deasupra tuturor, având capacitatea de a vedea de sus lumea, de a-i descoperi toate defectele, dar gata mereu să o iubească.
„cea mai bună/ dintre lumile/ despre vara/ care iar/ a trecut/ despre copiii/care cresc prea repede/ și nu mai pun întrebări/ Pentru care au aflat/ deja totul,/ în timp ce tu/ nu mai știi nimic,/ despre tine care/ nu mai ești ce-ai fost/ și nu vei mai fi,/ despre primăvara/ care n-a venit,/ despre ziua de azi/ care nu e încă ieri,/ despre ziua de mâine/ care n-a fost/ și nici nu va fi,/ despre lumea aceasta/”. Anca Chimoiu, femeia zepelin, Casa de Editură Max Blecher, București, 2025, p. 52.
3. Radu Nițescu: În inima pustiului, la malul Cișmigiului: un poem-fluviu al solitudinii urbane
Volumul lui Radu Nițescu trebuie privit în cadrul poeziei urbane românești, care, în ultimii ani, s-a orientat spre elaborare formală și spre narativizare. În interviurile recente, poetul declară că această carte diferă de Satao prin intenția de a fi citită „ca un poem lung”, fie în 60 de bucăți, fie în 10 grupaje, fie ca o singură respirație poetică. Flexibilitatea structurii spune mult despre proiectul lui Radu: un poem-fluviu, dens, construit în cinci ani, în care forma este atent șlefuită, uneori muzicală, cu accente de ritm și rimă rare în poezia tânără.
Cartea explorează un București filtrat prin solitudine, melancolie și luciditate afectivă, cu o expresivitate ce oscilează între trame ale realului și ficționalului. Poetul afirmă că multe povești nu s-au întâmplat „așa cum sunt scrise”, ceea ce poziționează volumul într-o poetică a autenticității, nu a sincerității brute. Autenticitatea la Radu Nițescu este una a atmosferei, a tonului, a vibrației emoționale: adevărul nu stă în biografie, ci în felul în care realul este reconfigurat poetic.
În harta poeziei recente, În inima pustiului, la malul Cișmigiului reprezintă o contribuție majoră la revenirea interesului pentru formă și pentru poemul lung. Radu Nițescu aparține generației de poeți care au reușit să îmbine discursul cotidian cu tehnica riguroasă, iar acest volum confirmă maturitatea sa. Imaginarul urban, pustiul afectiv, reflexivitatea calmă, umorul melancolic, toate se întâlnesc într-o carte ce poate fi citită ca jurnal mascat sau ca poem despre trecerea timpului.
„uite: cum picură furnicile, pe asfaltul încins,/ pe Orizontală./ pe orizontală pic și eu, mușuroi/ tot deodată, după o săptămână pisată./ jumătate de oră Alegi filmul, în zece minute adormi./ noaptea merge încet, ca un tramvai vechi./ adormi cu scârțâitul în urechi, te trezești/ și e tot acolo.”
sau
„(o văd cu ochii imaginației și nu mai e vrăjitoare,/ nu mai are nimic înfricoșător, nimic sinistru./ aș mângâia pisica aia blând – deși din alt registru./ i-aș da ceva de mâncare)”. Radu Nițescu, în inima pustiului, la malul Cișmigiului, Casa de Editură Max Blecher, București, 2025, pp. 7-8.
Prin subtilitatea construcției și prin anvergura proiectului, volumul se înscrie în linia poeziei est-europene care explorează orașul ca organism viu: uneori ostil, alteori tandru. Urbanul lui Radu Nițescu nu este violent, ci obosit, contemplativ, aproape cinematografic.
Cele trei volume. Ecouri lichide de avocado, Femeia Zeppelin și În inima pustiului, la malul Cișmigiului, creează un tablou coerent al poeziei române contemporane. Noemina Câmpean propune o corporalitate senzorială în care vulnerabilitatea devine formă de expresie. Anca Chimoiu aduce o feminitate expansivă și revendicativă. Radu Nițescu construiește un poem urban amplu, un flux al solitudinii și al ritmurilor interioare. Împreună, cartografiază tensiunea dintre corp și oraș, dintre interioritate și tehnică, confirmând maturitatea noii sensibilități poetice.
