Postmodernismul ia naștere la scurt timp de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, o mișcare ce are răsunet în arte, literatură și în gândirea filosofică. Născut pe fondul avangardei care a prins amploare după încheierea Primului Război Mondial, s-ar putea prin simplificare, să considerăm că a fost o reacție la ceea ce lumea ar putea, cu ușurință, considera dezvăluirea tuturor adevărurilor. Ce se mai poate spune când totul a fost spus, când au fost explorate toate limitele formei operelor de artă? Iată, o întrebare la care s-au oferit foarte multe răspunsuri, pe care am să le rezum prin a spune că totul trebuie să fie tratat în cheia faptului că artistul trebuie să aibă conștiința faptului că se aliniază multora care au scris despre iubire, viață, fericire, moarte etc.
Violența de care a dat dovadă omenirea pe parcursul celor două mari războaie ale lumii a schimbat în mod esențial modul în care umanitatea s-a raportat la sine, împărțirea în clase, rase și mai apoi atitudinile discriminatorii, s-au cumulat în ample mișcării ale dezumanizării. Omul inamic al omului, sau poate ceva mai puțin metaforic am putea spune că omul a devenit principalul inamic al omului și al lumii în general.
Prin urmare, avem în plan teoretico-științific ideea că totul este relativ, dar și că tot ceea ce se putea cunoaște și crea a fost pe rând descoperit și înfăptuit. Așa că la nivel de societate se poate vorbi despre o încercare de readaptare la o lume care a cunoscut deja cumplite segregări și marginalizări, ceea ce mai apoi s-a concretizat prin faptul că „orice margine poate deveni centru”.
Revenind pe un plan ceva mai abstract, anume filosofia, aceasta integrează la rândul său ideea de relativitate și de multicentrism născute pe fondul multiculturalității cu care a intrat lumea occidentală în contact. Nevoită apoi să învețe cum să se raporteze diferit la ceea ce au însemnat până atunci libertatea și puterea. Lecții ce s-au purtat mulți ani pe câmpurile de lupte. Sensibili sau nu la ideologii filosofii au pendulat între scepticism și subiectivism și s-au oprit asupra rolului pe care îl poate juca filosofia (ideologia de fapt) în domenii precum economia sau politica (a se vedea idolatrizarea lui Lenin și a lui Engels în U.R.S.S.).
1. Michel Foucault
Părăsind aceste plaiuri din umbra „marelui urs” în lumea mai liberă și mai occidentală decât ce se află undeva la est de Orașul Luminilor, ba chiar ajungând undeva la o distanță de 340 km de Paris descoperim orașul Poitiries. Un oraș în care la data de 15 octombrie 1926 se naște unul dintre gânditorii centrali (și poate din anumite puncte de vedere marginali) ai postmodernității: Michel Foucault cunoscut în principal pentru lucrările: Cuvinte și lucrurile, Istoria nebuniei în epoca clasică și A supraveghea și a pedepsi. Geneza închisorii. Se face remarcat încă din perioada studenției, mai târziu manifestă interes asupra unor probleme ca limitele limbajului și ale expresiei, interese comune cu profesorul său Merleau-Ponty, dar și asupra perspectivei structuraliste în domeniul lingvisticii pe care o propune Saussure.
Formarea lui Foucault are loc pe fundalul unor viziuni existențialiste (de amintit aici pe Jean-Paul Sartre – care nu îl influențează în mod direct, dar a cărui gândire este cumva impregnată în diversele teorii ale vremii și Martin Heidegger cu fenomenologia existențialistă). Sartre ar putea fi regăsit și în antipatia lui Foucault față de burghezie, manifestând mai multă simpatie față de marginalii societății.
Pe de altă parte, îl atrag și viziunile unora ca Marx și Jean Hyppolite, aceștia din urmă îl cuceresc cu interpretările pe care le oferă pentru opera lui Hegel. Poate cea mai mare influență manifestată asupra lui a fost aceea a lui Georges Canguilhem și modul său de abordare al istoriei științei, care la rândul său pornește de la perspectiva lui Gaston Bachelard. Canguilhem este cel care îl inspiră pe Foucault și în alegerea subiectului tratat în cadrul tezei sale de doctorat, unde oferă atenție istoriei nebuniei. Astfel, Michel Foucault va scrie Istoria nebuniei în epoca clasică între coperțile căreia este integrată și viziunea lui Canguilhem asupra discontinuității specifice istoriei științei.
Poate una dintre cele mai relevante lucrări ale lui Foucault pentru societatea contemporană este A supraveghea și a pedepsi (publicată în 1975). În cadrul căreia prezintă și analizează mai multe mecanisme de puniție care au fost folosite de-a lungul timpului. Urmărim evoluția modalității de pedepsire în societatea occidentală până la înființarea închisorilor. Trupul reprezintă principalul obiect de pedepsire, astfel, în primul capitol filosoful francez prezintă modul în care era tratat corpul condamnaților. Urmărim trecerea de la tortura fizică la corectarea comportamentului pe parcursul tuturor capitolelor. Societățile au trecut la un sistem de disciplină prin intermediul cărora să schimbe comportamentul indivizilor, nu de a-i anihila sau doar de a-i pedepsi.
Supravegherea este văzută de Foucault ca o formă de putere, reprezintă un concept-cheie prin intermediul căruia va introduce și ideea de „panopticism”, care face referire la un design arhitectural instituțional utilizat ca sistem de control. Acesta a fost inventat de către filosoful englez Jeremy Nemtham în secolul al XVIII – lea. Un sistem în care toți prizonierii sunt văzuți, fără să știe când sunt sau nu supravegheați, ceea ce îi va face să îți schimbe comportamentul în mod constant, chiar și atunci când nu ar fi supravegheați.
Poate cel mai intrigant aspect asupra căruia ne invitată Foucault să medităm este relația dintre putere și cunoaștere, acestea două se află într-o strânsă legătură. În viziunea sa, puterea nu se exercită doar prin represiune directă, ci și prin controlul asupra informațiilor și cunoașterii despre corpul uman, minte și comportament. În acest sens, instituțiile educaționale, medicale și psihologice contribuie la formarea unui „subiect disciplinat”.
Michel Foucault se face recunoscut cu ușurință în marea de gânditori din perioada postmodernă, influența sa este încă vizibilă în prezent, putem să identificăm contribuțiile sale în ce privește reconfigurarea modului în care percepem puterea, cunoașterea sau controlul social. Ceea ce ar trebui să reținem de la el este ideea că puterea nu este doar represivă, ci și productivă, manifestându-se subtil prin instituții și prin normele sociale. Conceptul de „panopticism” și analiza relației dintre putere și cunoaștere au lăsat amprente în filosofia postmodernă, ceea ce contribuie la temelia fundației unei gândiri relativiste, și în același timp ne invită să privim dintr-o perspectivă critică autoritățile.
2. Jean-Francois Lyotard
Rămânem cam în aceeași perioadă și pe aceleași meleaguri și ajungem în data de 10 august 1924 în Versailles când se naște cel care avea să scrie o minunată și scurtă lucrare intitulată Condiția postmodernă, publicată pentru prima dată în anul 1979. El este cel care ne oferă următoarea frază, rezumată mai mult sau mai puțin în debutul articolului de față: „Simplificînd la maximum, considerăm ca «postmodernă» neîncrederea în metapovestiri. Ea este fără îndoiala un efect al progresului ştiinţelor, dar acest progres o presupune la rîndul sau.” Pe lângă această lucrare de menționat ar mai fi și Postmodernismul pe înțelesul copiilor pe care îl va publica în 1986.
Revenim la condiția postmodernă pe care o identifică și o definește Lyotard pentru a prezenta ideile principale conținute în ea. În primul rând, filosoful ne subliniază faptul că oamenii și-au pierdut încrederea în marile narațiuni proprii gândirii specifice epocilor de dinaintea marilor războaie, raționalismul, ideea despre progres sau iluminismul își pierd din autoritate, fiind moduri de raportare la lume bazate pe gândiri totalizante. Astfel, apare în scenă fragmentarismul, ideea de la care pornește Lyotard este că omenirea nu mai poate miza pe o unificare a cunoașterii, aceasta fiind depășită, în schimb cunoașterea devine diversificată, prin urmare fragmentară. În ciuda dimensiunii sale, Condiția postmodernă rămâne o lucrare de referință în ce privește definirea postmodernismului dar și în dezvoltarea gândirii contemporane lui, dar și în prezent.
3. Jacques Derrida
Rămânem tot în Franța și ajungem la cel de-al treilea filosof important din perioada postmodernă Jacques Derrida care se naște în data de 15 iulie 1930 de la care rămânem în primul rând cu deconstrucția, o nouă formă de interpretare a textului. Deconstrucția esențele modului în care vorbim și gândim. Derrida susține că esența unui text rezidă în semnificația lui care se dezvoltă în mod continuu în conformitate cu dinamica dintre terminologii și scenarii. Prin urmare, analiza nu are ca scop determinarea unei interpretări definitive a unei lucrări, ci mai degrabă dezvăluirea conflictelor interne ale lucrării și a posibilelor sale semnificații multiple.
Derrida a influențat postmodernismul tot prin critica metanarațiunilor, la rândul său a evidențiat că aceste narațiuni sunt doar construcții culturale și nu sunt universale sau imuabile. A oferit o mare parte din timpul său limbajului și semnificației, acesta susținea că limbajul este instabil și că semnificațiile sunt mereu determinate de context și de relațiile dintre cuvinte, nu de o semnificație fixă și esențială. În cadrul postmodernismului, această viziune a contribuit la respingerea ideii că ar exista o „adevărată” înțelegere a unui fenomen sau a unui text, iar în schimb s-a pus accentul pe faptul că există o anumită pluralitate a interpretărilor.
Era de părere că nu există un fundament stabil, fiind de părere că totul este construit din termeni care se referă unul la altul într-un sistem fluid, fără un punct central fix. Viziune care a avut un impact semnificativ asupra filosofiei postmoderne, care a abandonat căutarea unui adevăr absolut și a subliniat fragilitatea și complexitatea cunoașterii.
Criticii literari care au adoptat abordarea deconstructivistă au arătat cum textele pot fi pline de contradicții și ambiguități, iar semnificațiile sunt mereu deschise la interpretare. Această abordare a fost esențială pentru dezvoltarea teoriilor post-structuraliste, care au influențat literatura, studiile de gen, istoria și chiar științele sociale.
Deconstructivismul a avut un impact semnificativ asupra filosofiei contemporane, în special în domeniul epistemologiei (studiul cunoașterii), ontologiei (studiul ființei) și teoriei critice. Derrida a pus sub semnul întrebării ideea de „certitudine” în cunoaștere și a deschis calea pentru o abordare sceptică și fluidă a filosofiei, influențând gânditori ca Michel Foucault, Jean-François Lyotard și Emmanuel Levinas.
Jacques Derrida a fost o figură esențială în cadrul postmodernismului, iar teoria sa a avut un impact de durată în filosofie, literatură și științele sociale. Derrida a fost unul dintre cei mai importanți gânditori care au modelat gândirea postmodernistă, deschizând drumul pentru o înțelegere mai critică și relativistă a lumii.
