”Karpilevski”, de Jacob Weitzner, la Teatrul Evreiesc de Stat
Regia: Ștefan Iordănescu
Distributia: Mircea Dragoman, Andrei Finti, Anka Levana, Roxana Guttman, Monia pricopi, Natalie Ester, Marius Calugarita, Mircea Drambareanu, Catalin Stelian, Mihai Prejban, Viorel Manole, Cristina Circei
Scenografia: Dorothea Iordănescu
Coregrafia: Lorette Enache
Muzica: Ildiko Fogarassy
Light design: Lucian Moga
Video design: Cinty Ionescu
In majoritatea religiilor politeiste sau monoteiste, exista momentul raspunderii finale a omului in fata mortii. Cat cantaresc faptele bune fata de cele rele din timpul vietii. Un echilibru intre faptele bune si cele rele ar fi cea mai buna socoteala 🙂 . O socoteala menita sa indrume pasii urmatori. Intotro vom fi repartizati pentru restul vesniciei 🙂 .
In religia iudaica, fiinta umana are de-a stanga si de-a dreapta, pe fiecare umar, cate un malach, inger. Acestia doi, ingeri, malachim, il insotesc pe om de-a lungul vietii si ca niste contabili, ii noteaza si contorizeaza faptele bune si cele rele. Dar mai mult decat niste simplii contabili, fiecare incearca sa il stapaneasca pe om, sa il atraga, sa il domine, sa-i orienteze pornirile si faptele. Si imi amintesc de simpaticul film “My Mexican Shivah” (Morirse está en Hebreo) din 2007. Musai sa-l vedeti.
Aici, Jacob Weitzner vine cu ideea posibilitatii “indreptarii pacatosului”. Caci eroul nostru (sau al lui Weitzner, mai bine zis) e cam pacatos (depinde din ce parte a baricadei il judecati). Karpilevski moare, dupa o viata marunta, adica tipul nu a excelat in nimic din ceea ce a intreprins, nici ca politician, nici ca poet … Ceva ceva insa a pacatuit el, trecand asiduu si cu dedicatie prin bratele unor prostituate (de altfel, asa il gaseste si clipa finala). Trei personaje stau acum la capul sau. Dumnezeu trebuie sa decida in fata argumentelor ingerului Gabriel si ale Satanei. Si Dumnezeu ii acorda o sansa lui Karpilevski (desi eu n-as zice ca e o sansa neaparat). Il retrimite pe pamanat pentru un an, ca sa scrie in sfarsit, o piesa cumsecade si culmea, s-o si urce pe scena pe Broadway.
Si iata ca avem de-acum a face cu o satira suculenta a societatii contemporane, ca e vorba despre viata politica, ca e vorba despre filozofie, ca sunt implicatii legate de stereotipiile culturale.
Dupa cum spuneam, tema este ofertanta! Dar, dar … Stiu ca Teatrul Evreiesc joaca mult in yiddish si are menirea aceasta, de a mentine vie, pe scena si in mentalitatea comunitara, limba traditionala a evreilor din zona centrala si estic europeana. Stiu ca textul lui Jacob Weitzner este scris in yiddish (partial exista si replici in limba engleza, autorul american are radacini familiale in evreitatea poloneza), dar trebuie sa spun ca miezul cald al piesei pierde din savoare si aroma. Poate doar faptul ca productia este abia dupa cateva spectacole derulate, nu este complet inchegata? Poate, intr-adevar, trebuie nitica rabdare, sa se rodeze!
Actorilor le place sa-si interpreteze rolurile si din loc in loc – sub mana regizorului, se strecoara si niscaiva replici cu referiri la realitatea neaos-romaneasca (simpatice si binevenite). Actorilor le place si numele eroilor pe care ii interpreteaza si ma gandesc la personaje care se numesc: Faith Bigtuches, sau Ţimblrknop, sau Vaselinovici 🙂 . Cel mai haios nume cu care este investit un personaj este Faith BigTuches, o combinatie engleza idis, care ar insemna mot-a-mot: credinta – popou mare 🙂 .
Distribuirea rolurilor este inspirata, nici ca ma gandeam la o SATANA micuta, feminina, vivace si extrem de placuta … mult mai placuta decat bunul inger Gabriel 🙂 . O Satana interpretata de Anka Levana. Ei bine, mai mereu eroii negativi sunt mai atractivi 🙂 . Catalin Stelian in rolul lui Flatfoot – umple scena si Dumnezeu in interpretarea lui Andrei Finti este plin de umor in batosenia si aerul “aerian” cu care trateaza “conditia umana”.
Miscarea scenica – coregrafia – extrem de inspirata, mai ales in corelare cu tema si mai ales in conjunctie cu “putinţele” echipei. O distributie in care toti actorii au stiinta exprimarii corporale! Bine echipati din acest punct de vedere. Pe un fundal plastic al luminii si imaginilor, realizat cu mijloacele digitale, procedeu din ce in ce mai utilizat si apreciat.
Pe de alta parte, pe mine personal m-au deranjat doua dintre adjuvantele tehnice indispensabile unui spectacol teatral. Incep cu ilustratia muzicala, care din punctul meu de vedere nu a rezonat cu tema, cu lightdesignul si cu videodesignul. Si continui cu scenografia. Daca mi s-au parut perfecte lateralele si fundalul decorului, minimaliste si sugestive, transformate alunecos si cu folos, din exemplificarea neantului in exemplificarea zgarie-norilor Manhatanului, piesele de décor din mijlocul scenei, ridicate-deschise-inchise … nu-si aveau rostul si mi-au fost de neinteles.
Per total, un spectacol plin de umor, autoironie, chiar sarcasm, care odata rodat, va merge uns si cu placere pentru spectator, mai ales daca se va incerca si o varianta jucata in limba romana … pentru ca publicul sa guste spuma replicilor si a povestii, in general. Si zic asta pentru ca este foarte greu de realizat o adresare catre un public necunoscator al limbii idis, care sa poate recepta si gusta in totalitate mesajul.
