Este cunoscută implicarea lui Stalin şi a URSS în războiul civil spaniol (1936-39) de partea republicanilor, dar şi faptul că Francisco Franco a făcut din lupta împotriva comunismului unul din light-motivele războiului civil, legitimându-se[1]. Dacă El Caudillio a fost foarte prudent în a se implică de partea Axei în Occident (chiar dacă nu-i suporta pe englezi în Gibraltar), a permis organizarea Diviziei Albastre Spaniole, formată din voluntari spanioli anticomunişti, care a fost trimisă pe frontul de est, o formă de a-i mulţumi lui Hitler pentru ajutorul consistent oferit. Fuhrerul nu a fost însă foarte mulţumit de această modestă contribuţie şi se pare că tocmai de aceea i-ar fi trimis pe spaniolii mediteraneni tocmai pe frontul de nord, unde au luat parte la asediul Leningradului, respingând în februarie 1943 o ofensivă masivă a Armatei Roşii (trupele sovietice le depăşeau pe cele spaniole de şapte ori!) menită a sparge blocada fostei capitale. La 10 octombrie 1943, Franco, inteligent, a dat ordinul de a retrage de pe frontul de est, nefiind fidel unei cauze pierdute. Însă 47.000 de militari, prin rotaţie, au servit în rândurile sale, având pierderi mari 4.954 de morţi, 8.700 răniţi şi alţi 372 de militari fiind luaţi prizonieri de sovietici.
Doar 286 (o cifră destul de mare având în vedere rata de mortalitate din rândul celorlalte contingente naţionale de prizonieri de război) au revenit în Spania la bordul navei Semiramis oferită de Crucea Roşie Internaţională care a mediat aceasta operaţiune pentru că URSS şi Spania nu aveau relaţii diplomatice, tocmai în aprilie 1954, după moartea lui Stalin, petrecând în GULAG şi GULVIT unsprezece-doisprezece ani. Simpatică este descrierea pe care o oferă Aurel State în mărturia lui din prizonierat despre puţinii spanioli întâlniţi în lagărele de la Oranki unde s-ar fi regăsit doar o duzină de ofiţeri falangişti şi care „6 luni de zile nu a schimbat un cuvânt cu cel mai tânăr dintre ei, fiindcă acesta, cedând rugăminţii unei surâzătoare translatoare cu şolduri pline, îi promisese să-i dea el lecţii de spaniolă, în loc s-o trimită la Franco s-o înveţe- cum erau de părere camarazii lui” Însă Aurel State a descoperit şi o altă duzină de spanioli de stânga, antifranchisti care se refugiaseră naivi în raiul muncitorilor şi care ajunseseră şi ei în Gulag „în afară de arborarea pe bordeie a steagului roşu de 1 Mai nu făceau decât să scoată din când în când cuţitele pentru cucerirea celor câtorva femei internaţionaliste, în continuă rotaţie în viaţa lor.”[2]
O adevarata epopee în Gulagul stalinist a cunoscut anarhistul Vicente Monclus Guallar[3], născut în Abiego, provincia Huesca ce rămăsese în zona republicană în 1936. El s-a oferit voluntar pentru a merge pe front, luptând în sectoarele Huesca, Zaragoza şi Levante. În 1938, s-a înscris la o şcoală care pregătea piloţi pentru aviaţia republicană în oraşul La Riberca din Murcia, alături de alţi 250 de voluntari. Dintre aceştia, emisarii sovietici care deja împânziseră toate structurile republicane au ales 60 care au primit „burse” sovietice, având marele noroc (!) să fie instruiţi în URSS, fiind îmbarcaţi pe vasul Cooperacia (!), şi debarcaţi la Leningrad. Primul contact cu realitatea sovietică a fost semnificativ: grupul a fost percheziţionat de NKVD care a confiscat orice altă publicaţie decât cele comuniste. Paşapoartele lor au fost reţinute. Grupul spaniol a fost îmbarcat într-un tren şi trimis tocmai în oraşul Kirovabad [4]din RSS Azerbaidjan, parcurgând 4.500 de kilometri. După şase luni de instrucţie, li s-a spus că războiul din Spania se terminase, automat şi interesul autorităţilor sovietice reducându-se la zero. Nu-i mai putea folosi în Spania împotriva fascismului, dar nu s-ar fi supărat dacă s-ar fi înrolat în aviatia sovietică.
Membrii Partidului Comunist Spaniol, aflaţi în refugiu la Moscova, depinzând de bunăvoinţa şi schimbătoarele toane ale lui Stalin, au încercat să-i convingă pe tinerii piloţi să intre în Partid, altfel urmând a fi consideraţi trădători. 15 au cedat, dar mai rămâneau 40 care erau mai greu de convins (şi nu vorbim aici de adepţii lui Franco ai Falangei, carlisti etc., ci de largul spectru politic care forma in 1936 tabăra republicană)[5]. Cinci dintre membrii grupului au fost însă racolaţi de NKVD pentru a deveni informatori şi a-i trăda pe ceilalţi, refuzând în continuare să servească URSS pretextând că ei se oferiseră voluntari Republicii spaniole, dorind să plece în Franţa sau Mexic, ceea ce era inacceptabil pentru partea sovietică. NKVD a montat rapid un proces, iar opt dintre cei mai încăpăţânaţi, inclusiv Vicente Monclus Guallar, au fost arestaţi şi internaţi la Butyrika unde, după opt luni de tortură, au fost condamnaţi la opt ani de Gulag fiind acuzaţi că sunt troţkişti şi spioni.
În septembrie 1940, grupul a fost trimis să construiască acea cale ferată la care unul din şefii de lagăre era civilul Mociulski, care trebuia să lege Rusia Centrală (prin Kotlas) de bazinul carbonifer Vorkuta, deservit de munca sclavagistă din Vorkutlag. Nici că se putea un şoc mai mare pentru un spaniol decât azvârlirea în iadul alb arctic sovietic! Împreună cu alţi doi colegi de suferinţă, Vicente Monclus Guallar a evadat şi a reuşit să se ascundă în pădure timp de trei luni. Ceilalţi doi muriseră când el a fost recapturat (oare s-a dedat la canibalism?-o practică curentă în timpul încercărilor de evadare din Gulag, după cum o atestă multe mărturii) şi trimis înapoi în lagăr unde o doctoriţă care l-a luat sub aripa sa, considerându-l foarte exotic pentru Vorkuta, salvându-l de la o moarte sigură. În 1942, a fost trimis în pădure, să taie copaci, iar apoi în mine, o condamnare la moarte, greutatea corporală ajungând la 37 de kilograme! Fiind transferat într-un alt lagăr din zonă, a găsit un alt doctor care simpatizase cu cauza republicană şi care i-o oferit un răgaz să se pună pe picioare. Ulterior a lucrat într-un atelier de vulcanizare. A supravieţuit până în 1948, fiind singurul din grupul de 38 de piloţi spanioli care a reuşit această performanţă.
După ispăşirea sentinţei, a avut noroc şi aceasta nu i-a fost prelungită automat, ci a fost consemnat la domiciliu obligatoriu în Samarkand în R.S.S. Uzbekistan. Unde l-a descoperit pe Ramon Hernadez, unul din cei aproximativ 3000 de copii ai republicanilor spanioli trimişi pentru siguranţă de părinţii republicani tocmai în URSS de unde Stalin le va interzice să se repatrieze în Spania. Vazuseră prea multe. “La sosire au fost primiţi cu muzică şi urale. Copiii au fost cazaţi în hoteluri de lux, apoi în 16 colonii confortabile la Leningrad, Moscova şi în Ucraina. Hrană era sănătoasă şi din abundenţă. După înfrângerea republicană, calitatea atenţiei şi a solicitudinii a scăzut: copiii deveniseră o povara pentru statul sovietic, mulţi murind în URSS”[6] De asemenea, s-a mai întâlnit şi cu foşti piloţi sovietici care luptaseră de partea republicanilor şi care la întoarcere au fost arestaţi, unii asasinaţi, alţii trimiși în Gulag sau cu marinari sovietici de pe nava Juventudes, arestaţi şi ei, bănuiţi de o posibilă contaminare imperialistă.
Disperat să scape din iadul stalinist, după aproape doi ani, a încercat să fugă în Iran, însă a fost capturat în ianuarie 1950, dus la Moscova unde a fost încarcerat chiar la Lublyanka în celulă cu un informator spaniol al MGB de acum. Fiind torturat din nou (dezbracat, bătut, lipsit de somn timp de zile întregi, arsenalul clasic), a semnat o mărturie falsă de 246 de pagini. Trimis înapoi la Butyrka, a fost condamnat la o altă pedeapsă de 10 ani de muncă silnică într-un lagăr secret alături de un mozaic impresionant de alte nationalistati! În aprilie 1955, a fost transportat în închisoarea Lefortovo, unde prizonerii germani supravieţuitori aşteptau să fie repatriaţi. Doar prin intermediul unuia dintre aceştia care a ajuns în lumea liberă, familia sa a aflat că Vicente Monclus Guallar trăia, după 16 ani de la dispariţia sa în URSS! În 1956, procesul său a fost rejudecat, iar el a fost achitat, permiţându-i-se să-şi revadă fratele care trăia în Franţa (şi nu în Spania franchistă). Mărturia sa despre odiseea sovietică avea să apară la scurt timp[7].
Însă soarta spaniolilor din Gulag, chiar dacă din punct de vedere numeric au fost destul de puţini în comparaţie cu milioanele de germani şi sutele de mii de japonezi, români, maghiari sau italieni, a reapărut la suprafaţa actualităţii atunci când septembrie 2013 premierul spaniol Mariano Rajoy a făcut o vizită oficială în Kazahstan. Preşedintele-dictator kazah Nursultan Nazarbaiev i-a oferit drept cadou şi o listă cu 152 de nume de spanioli care au fost în detenţie în Gulagul sovietic, ispăşindu-şi sentinţele chiar în complexul concentraţionar din Karaganda (în lagărele Spassk şi Kok-Usek) localizat în fosta republică sovietică.[8] Din aceştia, doar 14 ar fi murit în Gulag, o cifră destul de mică şi greu de crezut, restul supravieţuitorilor revenind în Spania după moartea lui Stalin. Directorul arhivelor din Kazahstan a regăsit dosarele acestor cetăţeni spanioli în fondurile arhivistice interne, iar soarta acestora a devenit subiectul unui documentar realizat cu colaborarea celor două părţi, de ambasadorul Kazahastanului la Madrid şi de Enrique Gaspar, preşedintele Asociaţiei Nexos-Alianza, care declara că diferenţele politice marcante dintre deţinuţii spanioli (unii foşti combatanţi republicanii, alţii foarte duri adepţi ai lui Franco sau ai organizaţiei fasciste a Falangei, voluntari anticomunişti în Divizia Albastră) s-ar fi estompat în lagăr ceea ce nu poate fi decât o afirmaţie sentenţioasă, a wishful thinking, având în vedere ce scria Aurel State despre ofiţerii spanioli şi intransigenţa lor politică. Care era la fel de mare ca cea a republicanilor învinşi.
[1] La fel au procedat si republicanii care i-au vopsit pe toţi contestatarii lor în culori fasciste.
[2] Aurel State, pag. 227.
[3] https://gulaganarchists.wordpress.com/tag/spanish-anarchists/
[4] Acum Ganja, al doilea oras ca marime din Azerbaidjan. A fost numit dupa numele lui Kirov, liderul bolsevic asasinat in 1934 la Leningrad.
[5] A se vedea in acest sens o carte celebra Omagiu Cataloniei, de George Orwell
[6] Bartolomé Bennassar, Războiul civil din Spania, Editura ALL, Bucuresti, 2009, Traducere de Beatrice Stanciu, pag. 285.
[7] 18 años en la URSS, Buenos Aires, Ed. Claridad, 1959
[8] http://latino.foxnews.com/latino/entertainment/2014/11/16/spaniard-and-kazakh-make-documentary-about-spaniards-held-in-soviet-gulags
