Deschizând prima și poate cea mai importantă din cele cinci Cărți ale lui Moise, vom redescoperi toate acele întâmplări minunate şi adevărate despre creearea întregii lumi, la doar un gând, un semn, un cuvânt scăldate în izvorul nemăsuratei iubiri a lui Dumnezeu. Cu timpul, însă, cel ce a fost plăsmuit după chipul şi asemănarea Celui care a înzestrat bulgărele de humă cu suflare de viaţă, s-a îndepărtat din acest rai, în care se făcea că fiecare picătură de apă, parfum de floare sau glas de fiinţă necuvântătoare întrezărea în om unui blând stăpân şi proteguitor. Şi aşa se face că, din ziua în care Adam a gustat din rodul deopotrivă ispititor şi interzis, un oarecare Eu rătăceşte fără încetare prin lumea lui cea acaparată de lumini, culori şi sunete.
Dar apoi, în plin miez al petrecerii, o altă vreme se întrezăreşte, vestind că a sosit clipa ca întreg noianul de mândrii, invidii, mâinii şi visuri de mărire adăpostite între zidurile reci ale unui oarecare turn de fildeş să îşi dezvăluie adevărata înfăţişare. Iar dintre siluetele înveşmântate în fum, un glas reprinde viaţă, ca mesager al Dragostei şi al acelui Tată omniprezent, Atotputernic şi Atoatecunoscător. De această dată, însă, El îngăduie ca însăşi Moartea să aibă cale liberă şi să pătrundă în arenă invitându-l invita pe om la cea din urmă călătorie, pentru a da seama de toate faptele prin care nepreţuitul dar al vieţii a fost, sau nu, cu adevărat preţuit. Mai provocatoare şi mai inevitabilă ca niciodată, asemenea oricărui alt semnal de gong în faţa căruia chiar şi şoaptele secundelor par să se oprească în loc, venirea ei neanunţată nu ţine cont de vârstă, de nume, de stare de sănătate, de poziţii sociale şi alte asemenea ranguri lumeşti şi nici măcar nu poate fi controlată prin intermediul înşelătoriilor sau prin foşnetul banilor care ne traversează mâinile.
Şi puțin câte puțin, cel ce a fost odată plăsmuit în mijlocul unei creaţii care se arăta bună şi frumoasă foarte devine călător spre Judecata de Apoi. Căci în vreme ce, cu ultimele puteri, fiecare vibraţie a inimii se agaţă de ultimele fire dintr-o viaţă pe care nu a primit-o decât cu împrumut, şi pentru puţină vreme, în faţa omului se întrezăreşte un drum lung şi anevoios, presărat cu prea multe greşeli şi prea puţine fapte care, în bunătatea lor, conduc spre adevărata nemurire. Iar din această clipă, o nouă luptă se dezlănţuie, sub straja suferinţelor şi deznădejdilor în urma cărora tot ce a mai rămas fir fragil de nisip prin vreo clepsidră se împleteşte cu lacrimi însângerate, în timp ce însuşi Dumnezeu este tras la răspundere, doar pentru că lentilele prejudecăţilor şi ai adevărurilor acestei lumi nu pot cuprinde cele ce nu se lasă văzute cu ochi trupeşti. Iar mai apoi, de sub această lupă înceţoşată, mântuirea se întrezăreşte asemenea unei competiţii strânse, în care fiecare caută să demonstreze cele pe care le-a făcut spre folosul sufletului şi spre ajutoararea semenilor, chiar dacă, într-o ultimă instanţă, chiar şi vorbele îşi pierd valoarea.
Şi atunci rămâne un singur bastion în care sufletul mai poate să îşi afle mângăierea; dar cine oare, de pe acest pământ, ar putea să mijlocească iertarea? Căci cei ce se voiau a fi numiţi prieteni se dovedesc a fi la fel de prinşi în caruselul plăcerilor trecătoare, acolo unde moartea nu se regăseşte pe un posibil catastif de invitaţi. Iar în rând cu ei, nici familia nu pare să se arate prea îngăduitoare cu acest fiu risipitor coborât parcă din tainele pildei direct în mijlocul unui sălaş în care fiecare colţ de tihnă trosneşte a suferinţă. Şi atunci când nici chiar avuţia, în faţa căreia omul s-a închinat, fără de grijă, secunde în şir, nu poate acorda un credit satisfăcător pentru amânarea deznodământului inevitabil, din cel mai tainic lăcaş al inimii se întrezăreşte un gând.
La vremea lui, el s-a ţesut din izvorul nesecat al unei înţelepciuni ce se arată de mii de ori mai preţioasă decât aurul, argintul şi restul nestematelor care întregesc vistieria acestei lumi. Dar astăzi iese la lumină pentru a lupta cu toate cele care, înveşmântate în dorinţa nesecată de a cunoaşte şi mai ales a judeca rosturile acestei lumi, au acaparat mintea şi inima, secând orice picătură de lacrimă şi orice urmă de smerenie, de bine făcut la vremea potrivită, de privire sau gând întors cu blândeţe şi atenţie către adevăratele nevoi ale semenilor sau chiar de recunoştintă pentru toate cele dăruite nouă, cu voia lui Dumnezeu. Şi aşa se face că, la doar un alt semn şi un cuvânt, cele pe care le vom fi aflat deja despre primii oameni se rescriu cu noi toţi, conectându-ne tresăririle la firul plin de lumină al acelor vremuri în care se spune că omul stătea, adesea, de vorbă cu Tatăl său, ascultându-I cuvintele şi împlinindu-le, în orice loc şi vreme.
Iar miza întregilor plutiri şi zbateri ale sufletului prin jocul vieţii se face văzută abia atunci când omul îşi regăseşte, cu paşi, mici dar nespus de siguri, calea către a fi. La început, după ce va fi fost prins în jocurile inocente ale copilăriei, el pare a se arăta împovărat de întregul şir de iubiri, alunecări în ură, amintiri şi chiar morţi înscrise cu slove aurite şi însângerate în cartea de aur a istoriei omenirii. Dar rând pe rând, acele mâini şi acei ochi care au cuprins viaţa în toată splendoarea, gustând cu nesaţ din orice fruct pe cât de frumos la înfăţişare şi bun la gust, pe atât de interzis şi vestitor de alunecare în neant, se adună acum în rugăciune, căutând, printre lacrimi, calea spre uşile pocăinţei. Căci în vreme ce mingea acestei lumi i-a fost dăruită omului spre a o purta cu demnitate şi a o preda, la vremea rânduită, celui de lângă şi din urma sa, aceleaşi mâini, acum mai îmbătrânite de zborul timpului, se prind cu hotărâre şi dragoste una de cealaltă. Iar în rând cu ele, privirile şi inimile scăldate odată în picături de patimi trecătoare şi grele suferinţe îşi regăsesc speranţa şi odihna sub blânda mână şi părinteasca privire a lui Dumnezeu.
Surse imagini: https://filme-carti.ro/, https://www.facebook.com/unfortunatethespians.
