Filme-cărți.ro vă prezintă un fragment în avanpremieră din volumul ”Ceilalți americani”, de Laila Lalami. Volumul va apărea în curând la Editura Paralela 45, Colecția Ficțiune fără frontiere, în traducerea Dianei Geacăr. Roman finalist la National Book Award.
Despre carte:
Într-o seară de primăvară, Driss Guerraoui, un imigrant marocan în California, traversează o intersecție întunecată, unde este ucis de o mașină ce se îndepărtează în viteză. Repercusiunile morții sale adună o serie de personaje foarte diferite, care, pe măsură ce își spun povestea, își dau seama că legăturile invizibile ce îi țin împreună – chiar și când aceștia rămân profund despărțiți de rasă, religie sau clasă – devin tot mai evidente. Când se rezolvă misterul legat de ceea ce i s-a întâmplat lui Driss Guerraoui, secretele de familie se destramă, ipocrizia unui orășel este dată pe față și se naște dragostea, în formele ei cele mai imprevizibile și întortocheate.
Lalami ne oferă un portret fascinant despre rasă și imigrație în America. Motorul narațiunii este reprezentat de o poveste polițistă clasică, sub care se găsesc întrebări mai interesante: Ce înseamnă să fii alienat de familie și de țară? Cine ajunge să fie ascultat și cine e redus la tăcere? (Time Magazine)
Relatarea aceasta construită cu atâta pricepere despre o crimă și consecințele ei demască fără trâmbițe presiunea sub care americanii obișnuiți, cu rădăcini musulmane, au viețuit după evenimentele de la 11 septembrie. (J.M. Coetzee, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură)
Fragment în avanpremieră:
Când ne-am mutat în America, acum treizeci și cinci de ani, m-au surprins multe lucruri: magazine de arme care se aflau lângă frizerii, autostrăzile care se încâlceau ca firele textile, oamenii care-ți băteau la ușă ca să-ți vorbească despre Iisus, cele douăzeci de feluri diferite de lapte de la supermarket, panourile pe care scria NICI SĂ NU TE GÂNDEȘTI SĂ PARCHEZI AICI. Îmi amintesc că i le-am arătat lui Driss. Ia uite, au panouri care-ți spun și la ce nu ai voie să te gândești! Dar, dintre toate, cel mai tare m-au surprins emisiunile talk-show, felul în care americanilor le plăcea să se spovedească la televizor. Bărbații vorbeau despre aventuri amoroase, vicii sau probleme cu jocurile de noroc, femeile vorbeau despre kilograme, operații estetice sau copiii pe care îi făcuseră în afara căsătoriei, chiar și adolescenții aveau ceva de spus, cei mai mulți vorbeau despre cât de îngrozitori erau părinții lor – și totul se întâmpla de parcă era ceva normal. Nu mă mai săturam să mă uit la ei. Televizorul se afla pe dulăpiorul cu medicamente din fundul magazinului de gogoși și, în timp ce spălam vasele sau dădeam pe jos cu mopul, mă uitam la Sally sau la Donahue, care, în zilele acelea, se difuzau după-amiaza, când era liniște în magazin. Fratele meu îmi spusese că dacă mă uit la televizor, o să învăț mai bine limba engleză, și trebuie să recunosc că am învățat multe cuvinte noi, cum ar fi „test de paternitate”, „inseminare artificială” și „epidemie de SIDA”, dar aveam probleme de pronunție; adică nu mi-era greu să spun tree sau udder, dar eu, de fapt, intenționasem să zic three și other[1]. Trebuia să exersez mult. În Casablanca, aveam două surori, trei unchi și opt veri și verișoare, dar aici, în California, fratele meu era singura mea familie și locuia la vreo două sute de kilometri depărtare. Mi-am dat seama cât de departe era abia când, în loc să-l vedem în fiecare zi, am început să-l vedem doar o dată pe lună, și uneori nici măcar atât de des. Pentru mine, ăsta era cel mai greu lucru din viața noastră în America, să fii atât de departe de ceilalți, de parcă ai rămas orfan.
Într-o zi, ne-am dus la Stater Brothers[2] de pe 62. Se făceau nouă luni de când locuiam în Mojave, dar era prima noastră iarnă acolo și nu eram obișnuiți cu frigul, așa că, înainte să mergem la magazin, am înfofolit-o pe Salma într-o haină verde de lână pe care i-o cumpărasem de la Goodwill[3]. S-a așezat în căruțul pentru cumpărături, un alt lucru pe care-l vedeam pentru prima dată în America, iar eu am lăsat-o, îi plăcea să se dea cu el prin magazin, și nu vedeam nimic rău în asta. Uitându-ne pe cupoanele pe care le decupaserăm din ziare, am găsit o reducere pe care o puteam folosi pentru o conservă de roșii tăiate Hunt, dar nu o găseam nicăieri pe raft.
― Trebuie să aibă, a spus Driss.
Așa era el, întotdeauna plin de speranță, chiar și atunci când era vorba de prostioare, și, în timp ce el căuta conserva, eu îl așteptam tremurând în geaca de blugi. Apoi o femeie a trecut pe lângă noi, împingându-și căruțul de cumpărături, și a lăsat în urmă un parfum de apă de trandafiri. Într-o clipită, eram înapoi în Casablanca lângă surorile mele, ne puneam părul pe bigudiuri și încercam diferite nuanțe de ruj, uitându-ne în oglinda măsuței de toaletă în care fusese prinsă, într-un colț, o fotografie cu Shadia, cu părul aranjat într-o coafură bufantă pe care încercam să o imităm. Radioul era pornit și așteptam ca DJ-ul să pună Bee Gees, prietenele noastre urmau să vină mai târziu ca să ne uităm la un film egiptean cu Roshdy Abadha.
Nu știu de ce am făcut asta, dar am mers pe culoar în urma femeii, pe lângă vitrinele frigorifice de unde ea și-a luat lapte, unt, ouă și suc, cât pentru o familie mare, iar apoi către standul din colț, de unde a ales unul dintre sufertașele noi cu o scenă din E.T., în care extraterestrul și băiețelul își ating degetele, iar între ei strălucește o lumină puternică. Femeia avea păr lung și castaniu, aproape la fel ca al meu, numai că ea și-l purta cu o cărare pe mijloc, și-mi amintesc că haina ei avea umeri de-ăia foarte înalți, care începuseră să fie la modă. S-a dus la un alt raion și am urmărit-o încercând să aleagă un pachet de făină din multele sortimente care se aflau pe raft.
― Bună, am spus.
Femeia s-a întors, sprâncenele i s-au ridicat, iar buzele au schițat un zâmbet slab. Mă numesc Maryam, voiam să-i spun. Pe tine cum te cheamă? Locuiești aproape? Cu ce te ocupi? Ai copii? Eu am o fată, are trei ani. Ai vrea să bei un ceai cu mine cândva? Vrei să faci o prăjitură? Știu o rețetă grozavă. N-ar trebui să folosești Star Flour, totuși, nu e bună pentru prăjituri. Dar când am deschis iar gura, n-a ieșit nimic din ea, inima îmi bătea prea tare în piept.
― Da? a spus. Pot să te ajut cu ceva?
― Asta nu faină bună.
― Poftim?
Mai târziu aveam să învăț să pronunț cuvintele în minte înainte să le rostesc, așa cum fusesem învățată să fac la școală, când trebuia să recităm poezii de al-Khansa’ sau de al-Mutanabbi, iar profesorii nu acceptau să sărim peste o inflexiune sau să greșim un acord gramatical, dar în ziua aceea m-am simțit trădată de o limbă străină.
― Asta nu faină bună, i-am spus.
S-a uitat în podea.
― Nu înțeleg.
― Prea groasă.
― Doamnă, habar n-am ce vrei să zici.
Abia acum, când eram atât de aproape de ea, am observat că avea o aluniță deasupra buzei de sus, la fel ca sora mea cea mică, un lucru la care nu mă așteptasem, și mă uitam la ea cu și mai multă atenție. Dar deja o zbârcisem încercând să-i vorbesc și mi-era teamă să nu fac și mai rău, așa că am arătat cu degetul spre făină, apoi m-am frecat pe burtă și i-am zâmbit într-un fel care speram să-mi facă mesajul clar. A dat din cap și a început să râdă, dezvelindu-și dinții strâmbi și îngălbeniți de cafea, pe urmă a pus în căruț o cutie de amestec pentru prăjituri și s-a îndepărtat. Stând lângă găletușele cu cremă, am început să plâng. Acolo m-a găsit Driss mai târziu, plângând lângă cremă pentru prăjituri.
[1] Copac, uger, trei, altul. (în lb. engleză în original)
[2] Lanț de supermarketuri din California.
[3] Organizație americană nonprofit, care oferă diverse servicii oamenilor defavorizați.
Despre autoare:
Laila Lalami (n. 1968) este autoarea cărților Hope and Other Dangerous Pursuits, Secret Son și The Moor’s Account, roman care a câștigat American Book Award, Arab-American Book Award și Hurston/ Wright Legacy Award și a fost finalist la Premiului Pulitzer. The Moor’s Account s-a mai aflat pe lista lungă a Premiului Man Booker și a fost inclusă în lista celor mai bune cărți ale anului, în special de către Wall Street Journal, Kirkus Review și NPR. Eseurile ei au apărut în Los Angeles Times, The Washington Post, The Nation, Harper’s Magazine, The Guardian și The New York Times. A beneficiat de o bursă a Consiliului Britanic, o bursă Fullbright și o bursă Guggenheim, iar în prezent este profesoară de creative writing la Riverside, Universitatea din California. Locuiește în Los Angeles.
(Sursă fotografii: EdituraParalela45.ro, The Guardian)
