Un fragment în premieră din volumul Grecia din România. Mănăstirile închinate din Ţara Românească şi Moldova, 1564–1866 de Tudor Dinu, apărut recent la Editura Humanitas, în colecția Istorie.
Despre carte:
Vreme de trei secole, mănăstirile închinate Locurilor Sfinte au spus un cuvânt greu în economia, cultura, spiritualitatea și politica Țărilor Române. Dincolo de clișeele sumare ale manualelor, istoria lor ne este puțin cunoscută.
Monografia de față umple, în premieră, un mare gol istoriografic. De ce alegeau domnii și boierii noștri să-și încredințeze ctitoriile unor centre religioase îndepărtate, precum Muntele Athos, Ierusalimul sau Sinaiul? Cum funcționau aceste corporații economice și spirituale, ce averi aveau, cât trimiteau în afară? Ce erori fatale au dus la lunga lor agonie și la sfârșitul lor definitiv?
Întemeiată pe o muncă de documentare de peste un deceniu, în arhive din țară și străinătate, și pe o cercetare de teren exhaustivă, din satele uitate ale Moldovei până în ungherele neștiute ale Orientului ortodox, cartea lui Tudor Dinu nu este doar o amplă reconstituire istorică, ci și o călătorie într-o lume demult apusă, cu frământările și luptele ei pentru credință, bogăție și slavă deșartă.
„Dincolo de sfârșitul lor lamentabil, mănăstirile închinate au fost vreme de secole nu doar agenți economici esențiali ai Țărilor Române, ci și însemnate focare de spiritualitate ce au adus pe teritoriul Moldovei și Țării Românești ortodoxia în varianta ei greacă și au păstrat vie legătura cu marile centre ale creștinătății răsăritene. Au continuat să cultive arta ecleziastică de tradiție bizantină în forme deseori originale și remarcabile, așa cum sperăm să se convingă cititorul, însoțindu-ne într-un amplu periplu imagistic ce ne va purta atât prin lăcașurile închinate, răspândite de-a lungul și de-a latul Țărilor Române, cât și pe meleagurile Orientului ortodox.“ — Tudor Dinu
Fragment în premieră:
Precuvântare
ÎN VALAHIA ȘI MOLDOVA, ATÂT VEACUL DE MIJLOC, CÂT ȘI PERIOADA postmedievală, care s‑a prelungit până la Revoluția de la 1821, au fost vremuri ale izolării, în care cei mai mulți români, nu doar țăranii legați de glie, își petreceau întreaga viață în locul în care le fusese sortit să se nască. Iar statutul special de provincii exclusiv creștine ale Imperiului Otoman, în care musulmanii nu puteau călători decât în condiții excepționale, a contribuit considerabil la creșterea enclavizării Principatelor, făcând foarte dificile și pentru români deplasările peste hotare, rezervate în principal solilor (diplomaților) și negustorilor.
Și totuși, de‑a lungul întregii perioade, Biserica a continuat să cultive la noi ideea unității lumii ortodoxe, căzută acum în bună parte sub stăpânirea Imperiului Otoman, ce controla atât Țara Sfântă, cât și marile centre monastice (panortodoxe) de pe Muntele Athos sau de la Meteora. Aceasta presupunea și că Țările Române, care continuau să se bucure de libertate religioasă deplină, dar și de o certă prosperitate, erau datoare să își ajute frații de credință aflați într‑o situație critică riscând să fie aruncați în brațele islamului. Iar puterea de persuasiune a Bisericii a făcut ca, încă din veacul al XIV‑lea, domnii români să trimită ajutoare bănești și odoare de preț la Athos, Ierusalim sau aiurea, ori să le ofere adăpost clericilor pravoslavnici ce izbutiseră să scape din ghearele musulmanilor. Era însă vorba de contribuții ocazionale neîndestulătoare pentru a asigura supraviețuirea patriarhiilor sau marilor lavre supuse de otomani unei fiscalități împovărătoare. Ca atare, încă de prin secolul al XVI‑lea evlavioșii domni ai Țării Românești și Moldovei au găsit cu cale să dăruiască patriarhiilor sau mănăstirilor ortodoxe din Balcani sau din Orient proprietăți la gurile Dunării, ori să le confere dreptul de a încasa constant unele venituri ce ar fi revenit altminteri statului. Numai că distanța considerabilă ce le separa de Principate făcea ca, de cele mai multe ori, acestea să nu poată beneficia efectiv de facilitățile acordate.
Prin urmare, începând din ultimele decenii ale veacului al XVI‑lea, domnii noștri, dar și alți ctitori, purtați de o dragoste fierbinte pentru locurile în care trăiseră Mântuitorul sau Părinții de seamă ai ortodoxiei, au găsit de cuviință să închine, adică să dăruiască, propriile lăcașuri monastice unor autorități ecleziastice străine, care urmau să le administreze prin intermediul unor călugări detașați în Țările Române, cu sarcina de a trimite în străinătate o parte a veniturilor. Dacă, desigur, dorința de a‑i ajuta pe frații de credință aflați la ananghie a constituit temeiul celor mai multe închinări către zonele cele mai urgisite ale lumii ortodoxe (Palestina și Egiptul în special), în alte cazuri, românii și‑au dăruit peste hotare ctitoriile tocmai pentru a le asigura supraviețuirea, convinși că monahii din marile lavre ale Orientului aveau să fie niște administrator mult mai pricepuți decât călugării autohtoni, dar și că rugăciunile înălțate la Ierusalim, la Athos sau în alte locuri erau mult mai puternice decât cele de la noi și, prin urmare, le puteau asigura iertarea păcatelor și viața de veci în lumea de dincolo.
Atât de mulți au fost ctitorii, urmașii lor sau domnii Țărilor Române animați de astfel de convingeri, încât, între anii ’60 ai veacului al XVIII‑lea și al doilea deceniu al secolului al XIX‑lea, aproape 220 de mănăstiri și schituri (vreo 130 în Valahia și vreo 90 în Moldova) au fost trecute pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp în subordinea unor autorități ecleziastice din lumea ortodoxă orientală. Dintre acestea, cele mai multe (aproape 100) au fost dăruite unor mănăstiri de la Muntele Athos, cu care Țările Române au întreținut permanent legături strânse dincolo de vicisitudinile istoriei. Pe locul al doilea s‑au plasat închinările către Locurile Sfinte legate de episoade din Vechiul și Noul Testament (Patriarhia Ierusalimului, circa 45; Lavra Sfântului Sava din Palestina, 4; Mănăstirea Sfintei Ecaterina de la Sinai, circa 20; Patriarhia Alexandriei, circa 10). În fine, cu metocuri în Țările Române au fost înzestrate și vreo 20 de mănăstiri din zone din nordul lumii elenice (Tracia, Macedonia, Tesalia și Epir), cu care mai ales Valahia a dezvoltat de timpuriu relații, nu doar grație relativei apropieri, ci și datorită foarte dinamicelor populații aromânești de acolo.
Apariția încă de pe la sfârșitul veacului al XVI‑lea, pe teritoriul Principatelor, a metocurilor în care se nevoiau călugări greci a făcut ca limba în care se scriseseră nu doar Noul Testament, ci și capodoperele Antichității clasice să se răspândească de‑a lungul și de‑a latul Țărilor Române, contribuind la creșterea nivelului de educație a elitelor locale. Totuși, mănăstirile închinate au rămas adesea doar centre de spiritualitate, iar nu și de cultură, căci călugării aveau de cele mai multe ori ocupații mult mai presante decât aceea de a se dedica studiului și scrisului, ori de a organiza școli pentru junii dornici de învățătură, mai ales că adeseori nici nu dispuneau de manualele și cărțile trebuincioase.
În astfel de lăcașuri monastice, starețul, secondat de obicei de cel mult câțiva monahi, trebuia nu doar să asigure ținerea slujbelor după tipicul mănăstiresc, ci și să administreze și să sporească un patrimoniu deseori foarte consistent și variat, întrucât mulțumită generozității ctitorilor, dar și a multor dreptcredincioși de peste vremuri aflați în așteptarea Împărăției Cerurilor, marile așezăminte monastice au ajuns să aibă în proprietate moșii, vii, livezi, pajiști, prisăci, păduri, munți, bălți (iazuri), mori, poduri, cariere de piatră, puțuri de păcură, ferăstraie, pive, orașe, terenuri, case, prăvălii (dughene), cârciumi (pivnițe), poverne (velnițe), hanuri, scaune de carne, plăcintării, cafenele, băi, chervăsării. Era o activitate care îi acapara starețului cea mai mare parte a timpului, căci era nevoit să găsească oameni care să exploateze aceste bunuri, să încheie înțelegeri cu ei, să îi supravegheze, să îi reclame autorităților sau chiar să îi acționeze în judecată dacă nu își îndeplineau obligațiile asumate etc. În egală măsură, egumenului îi revenea sarcina de a coordona și monitoriza personalul din mănăstire, nu doar pe călugări, ci și pe mirenii care făceau muncile grele. Era vorba, pe de-o parte, de așa-numiții poslușnici (scutelnici), străini sau oameni de prin partea locului, degrevați parțial sau total de obligațiile fiscale față de stat în schimbul prestării de servicii generale (argați) sau specializate (plugari, morari, grădinari, păstori, văcari, herghelegii, vieri, prisăcari etc.) pentru sfintele lăcașuri, și pe de alta, de țigani robi, mai rar calificați (fierari, căldărari, lăcătuși, lingurari) și mai frecvent puși să facă orice treabă era nevoie în schimbul unei rații amărâte de hrană și al unor veșminte ponosite. Mai ales că, nefiind plătiți, acești lucrători nu aveau nici o motivație să se spetească muncind, așa cum se întâmpla și cu țăranii legați de glie până la jumătatea veacului al XVIII‑lea (rumâni/vecini) de pe moșiile mănăstirești, pe care pravila țării îi obliga să presteze clacă. Din aceste motive, mănăstirile erau deseori neîngrijite, iar productivitatea domeniilor redusă până la găsirea soluției arendării către antreprenori privați nemiloși cu țăranii.
Pe de altă parte, neremunerarea unora dintre lucrători corelată cu numărul mare al proprietăților deținute creau premisele unei certe rentabilități a mănăstirilor, ce depindea însă în bună măsură de abilitățile manageriale ale starețului, de dedicarea, dar și de onestitatea sa. Căci nu erau rare cazurile în care unii clerici, sosiți din lumea greacă înrobită în care Biserica se zbătea adesea într‑o sărăcie lucie, se dedulceau cu traiul bun de stăpâni ai unui mic imperiu financiar și găseau cu cale să se înfrupte fără jenă din veniturile așezămintelor pe care le administrau, punându‑și deoparte bani albi pentru zilele negre de după încheierea mandatului.
Așa se face că uneori egumenii trimiteau doar parțial sau chiar nu expediau deloc ajutorul datorat mănăstirilor‑mamă (embatic, etision), pe care închinătorii îl stabiliseră în sumă fixă sau în procent din veniturile lăcașului din Țările Române. Când însă ajungeau după o lungă și primejdioasă călătorie la destinație, acești bani făceau câteodată minuni, mai ales în cazul patriarhiilor/episcopiilor/mănăstirilor sărace, permanent amenințate de spectrul falimentului sau chiar al dispariției. În plus, mănăstirile închinate de la noi nu doar că au salvat în multe cazuri monahismul răsăritean aflat sub stăpânire musulmană, ci și‑au dat obolul și pe plan local. Printre altele, ele au oferit adăpost călătorilor și nevoiașilor, au găzduit spitale, carantine, școli și alte instituții publice și s‑au ocupat de întreținerea lor, au cotizat la buget și au ajutat țara cu sume însemnate atunci când aceasta se confrunta cu cheltuieli extraordinare, au construit și reparat drumuri, poduri, mori și alte utilaje. Nu au făcut‑o însă de cele mai multe ori din proprie inițiativă, ci forțate de domni sau de alte autorități ale statului, căci stareții nu erau deloc încântați să vadă cum profitul așezămintelor pe care le conduceau se reducea considerabil în acest fel. Așa că, după revoluția de la 1821, care i‑a văduvit de drepturi politice pe grecii din Principate, aceștia au refuzat cu încăpățânare să mai ofere câte ceva și țărilor în care trăiau și care le asigurau bunăstarea, bizuindu‑se exclusiv pe susținerea fraților ruși, capabili, pasămite, să impună tot ceea ce li se năzărea în Țara Românească și Moldova. Pe termen lung, a fost vorba de o eroare fatală, echivalentă cu semnarea propriei sentințe de condamnare la moarte.
Dincolo de sfârșitul lor lamentabil, mănăstirile închinate au fost vreme de secole nu doar agenți economici esențiali ai Țărilor Române, ci și însemnate focare de spiritualitate ce au adus pe teritoriul Moldovei și Țării Românești ortodoxia în varianta ei greacă și au păstrat vie legătura cu marile centre ale creștinătății răsăritene. Au continuat să cultive arta ecleziastică de tradiție bizantină în forme deseori originale și remarcabile, așa cum sperăm să se convingă cititorul, însoțindu‑ne într‑un amplu periplu imagistic ce ne va purta atât prin lăcașurile închinate, răspândite de‑a lungul și de‑a latul Țărilor Române, cât și în unghere neștiute ale Orientului ortodox. În călătoria noastră, nu numai că ne vom bucura de frumusețea binecuvântată a artei sacre, ci vom pătrunde și în tainele unei lumi demult apuse, cu frământările și luptele ei pentru dominație, bogăție și slavă deșartă.
***
Despre autor:
TUDOR DINU (n. 1978) este profesor doctor abilitat la Universitatea din Bucureşti, unde predă limba, literatura şi civilizaţia greacă, și doctor honoris causa al Universității Democrit a Traciei (Grecia). A susţinut prelegeri şi conferinţe ca profesor invitat la universitățile din Atena, Tracia, Cipru, Berlin, Hamburg, Lund, Kiev, Brno, Sofia și Plovdiv, precum şi la mai multe societăţi ştiinţifice din Grecia. În ultimii ani a participat la cele mai importante congrese internaţionale de studii neoelene (Atena, Salonic, Ioannina, Chania, Chios, Paros, Komotini, Nicosia, Paris, Granada, Lund, Veliko Tîrnovo, Tbilisi). În 2014 a fost ales și în 2018 reales secretar general al Societăţii Europene de Studii Neoelene. Lucrările sale dedicate unor chestiuni de filologie, istorie, civilizație greacă veche, bizantină şi postbizantină, dar şi elenismului din Țările Române au fost tipărite în România, Grecia, Cipru, Franţa, Cehia, Letonia, Ucraina şi Georgia. Totodată, Tudor Dinu a publicat traduceri atât din autori antici (Aristofan, Plutarh, Iamblichos, Seneca, Plinius Maior), cât şi moderni (Iannis Ritsos, Nikos Engonopoulos, Andreas Embirikos, Hristos Yannaras etc.). Este fondatorul şi redactorul-şef al primei reviste româneşti de studii neoelene, Neograeca Bucurestiensia. La Editura Humanitas a publicat volumele Mihai Viteazul, erou al eposului grec (2008), Dimitrie Cantemir şi Nicolae Mavrocordat – rivalităţi politice şi literare la începutul secolului XVIII (2011), Bucureștiul fanariot. Biserici, ceremonii, războaie (2015), Bucureștiul fanariot. Administrație, meșteșuguri, negoț (2017), Oamenii epocii fanariote. Chipuri din bisericile Țării Românești și Moldovei (2018), lucrare distinsă, în varianta greacă, cu premiul Academiei din Atena, Revoluția Greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și Țării Românești (2022), Moda în Țara Românească. Între Fanar, Viena și Paris, 1800–1850 (2023), Băi, hammamuri, desfătări. O istorie ilustrată a băilor din Țara Românească și Moldova (2024). În duminica de Florii a anului 2018 a fost înnobilat la Constantinopol de către Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, care i-a acordat titlul bizantin de archón hypomnematógraphos.
