Fenomenul imigraţionist irlandez s-a intenisificat după Marea Foamete din Irlanda anilor 1840-50 care a provocat nu numai aproximativ 2 milioane de decese, dar şi cam aceeaşi cifra de irlandezi care au preferat să fugă din Irlanda decât să moară de foame. Însă condiţiile pe care le-au găsit în lumea anglo-saxonă unde s-au refugiat erau, de cele mai multe ori, la fel de proaste ca cele de acasă. În plus, au fost înconjuraţi de o atitudine ostilă, de ură surdă. Să nu uităm că ne aflăm în plin secolul al naţionalităţilor când naţionalismul şi xenofobia erau normele şi normalitatea. Societatea secretă „Molly Maguires”[1] îşi are rădăcinile în luptele agrare din colonia britanică Irlanda. Marea majoritate a terenurilor agricole fuseseră confiscate de Coroana Britanică (de la nobilimea catolică care se răsculase de nenumărate ori în secolele XVI-XVII) şi oferite Asendency, o clasa nobiliară protestantă, în parte urmaşii micilor nobili protestanţi care ajutaseră la înăbuşirea rebeliunilor catolice dar şi protestanţi/catolici irlandezi colaboraţionişti, pentru că nici un regim de ocupaţie din lume şi din instorie nu a dus lipsă de ei.
Nu am găsit o prima Molly Maguire care să fi explicat alegerea numelui şi prenumelui feminin însă tradiţiile violente irlandeze au fost numeroase, încercând să scape de sub ochiul vigilent al ocupantului şi poliţiei adoptând tot fel de nume care mai de care mai populare. Se pare că ar fi existat totuşi o femeie Molly Maguire care a refuzat să fie expulzată de pe lotul ei de către protestanţi. O scrisoare a lui Molly Maguire sau cineva care s-a folosit de acest nume a fost publicată în Freeman’s Journal la 7 iulie 1845 în plină foamete şi cuprindea un set de 12 puncte pe care adepţii ei erau sfătuiţi să le urmeze în conflictele rurale (printre ele şi respectarea proprietarilor şi administratilor buni, chiria terenurilor arendate de fermieri trebuia plătită numai după vinderea recoltelor, evitarea miliţiei sau armatei pentru că ambele nu aveau cum să-l ajute pe ţăranul irlandez etc.) Se pare că adepţii lui Molly Maguire care-şi deghizau înfăţişare înnegrindu-şi feţele cu dopuri de plută arse se aflau în concurenţă cu o altă grupare clandestină rurală irlandeză, Ribbonmen[2] însă în timp ce aceştia din urmă erau consideraţi mai cosmpoliţi, seculari şi protonaţionalişti, simpatizanţii Molly Maguires erau priviţi ca fiind mai tradiţionali şi gealici. Cert este că ambele grupuri atacau proprietatea nobilimii anglo-irlandeze protestante şi pe reprezentanţii ei căci, evident, marea majoritate a nobililor nu rezidau pe întinsele lor moşii având argaţi, contractori, funcţionari, servitori etc.
Odată cu exodul masiv al lumii rurale irlandeze, adepţii lui Molly Maguire au ajuns şi în Liverpool unde un ziar local[3] a publicat în 1853 relatarea unei bătăi în toată regulă între mai multe clanuri irlandeze din oraş (Murphy, Fitzpatrick, Kelly) şi adepţii Molly Maguires în care s-ar fi folosit bâte şi pietre şi care s-ar fi sfârşit numai după intervenţia poliţiei locale care a separat taberele irlandeze. Însă prezenţa cea mai consistentă a simpatizanţilor Molly Maguires s-a înregistrat tot în Statele Unite care devenise deja destinaţia predilectă a imigraţiei irlandeze afectată de traumatica Mare Foamete dar şi sărăcia endemică ce i-a urmat. Statele Unite ofereau posibilităţi economice mult mai atrăgătoare decât alte locuri din lumea anglofonă şi mai ales din Imperiul Britanic a cărui culpă în drama foametei, irlandezii nu aveau cum s-o uite. Însă nici în Statele Unite condiţia iniţială a irlandezilor nu a fost foarte roz. În America irlandezii nu au găsit în momentul imigrării o societate perfectă, tolerantă şi deschisă. Americanii erau până la urmă urmaşii coloniştilor protestanţi (cele mai exigente biserici protestante anti-catolice erau prezente de mult timp în America) britanici. Discriminarea faţă de irlandezi era prezentă în multe locuri ale Americii, afişe cu mesajul No Catholic and no Irish need to apply fiind foarte frecvente. În anii 1840 a fost înfiinţat chiar şi un Partid American al Nativilor[4] care milita pentru păstrarea supremaţiei majorităţii protesante albe. Fiind o forţă de muncă numeroasă şi foarte ieftină, irlandezii au ajuns să muncească în cele mai dure condiţii şi locuri, unii au ajuns să construiască diversele cai ferate transamericane iar alţi, 20.000, au ajuns să muncească în zona minieră din statul Pennysilvania care s-a dezvoltat mai ales după sfârşitul Războiului Civil American (1861-65) având în vedere nevoia tot mai mare de energie (care în acele vremuri era dependentă de motorul cu aburi, care folosea combustibil fosil, cărbunele).
Companiile de cărbune au început să recruteze imigranţi care se mulţumeau cu salarii derizorii, condiţii de muncă grele, nu făceau scandal şi care i-au înlocuit treptat pe minerii cu tradiţie din zonă, de origine engleză sau galeză, protestanţi care au preferat să plece spre vest decât să accepte condiţiile unei vieţi de mizerie. Şi, dintr-o altă perspectivă, să-şi salveze vieţile căci rata accidentelor de muncă era foarte mare. La 6 septembrie 1869 un incendiu izbucnit în mina Avondale din comitatul Luzerne a costat viaţa a 110 mineri iar în comitatul Schuylkill un număr de 566 de mineri au fost ucişi iar alţi 1655 răniţi grav de-a lungul a şapte ani. De familiile celor morţi sau de răniţi nu avea grijă nimeni, poate doar câteva asociaţii caritabile dar care nu făceau faţă unui aflux atât de mare de nenorociri. În plus, din cei 22.000 de angajaţi în sectorul minier din comitatul Schuylkill din Pennsylvania, nu mai puţin de 5.000 erau copii cu vârste de la 7 la 16 ani. Afluxul acesta de imigranţi a coincis cu o criză economică majoră în Statele Unite, în 1877 un sfert din forţă de muncă fiind în şomaj, o jumătate muncind doar între şase şi şapte luni pe an, doar un alt sfert având slujbe regulate. Muncitorii priveau cu ură cum directorii căilor ferate se deplasau în vagoane luxoase în timp ce ei nu aveau ce mânca! Treptat un mare afacerist, Franklin Gowen a reuşit să acapareze cea mai mare parte a minelor din Pennsylvania, decizând în decembrie 1874 o reducere salarială de 20% fapt ce a dus la declanşarea la 1 ianuarie 1875 a unei greve generale de către minerii care şi aşa abia subzistau, fiind nevoiţi să trăiască în nişte condiţii teribile, să cumpere bunurile de strictă necesitate numai de la magazinele companiei la preţuri supraevaluate etc. Miile de mineri s-au organizat în sindicatul Workingmen’s Benevolent Association fapt ce nu a fost văzut cu ochi prea buni de Franklin Gowen. Tulburările din regiune au atins cote înalte, fiind vorba de un adevărat război civil între cele două tabere. Patronatul a angajat atât spărgători de greva cât şi o miliţie paramilitară numită Vigilenţii. Gowen a apelat şi la servicile unei agenţii particulare de securitate avant la lettre, Pinkelton,[5] care a reuşit infiltrarea unui agent de-al sau, anume de origine nord-irlandeză şi se pare chiar catolic, James McParland, pentru a-i descoperi pe liderii organizaţiei secrete irlandeze Molly Maguires care, se credea de către patronat, ar fi printre principalii instigatori la grevă, în plus, fiind şi oameni obişnuiţi cu violenţa, putând riposta provocărilor vigilenţilor.
Din toată această ecuatie se observă cum lipseau chiar autorităţile americane, cele federale fiind practic inexistente iar cele locale controlate de Gowen, după cum vom vedea în continuare. Violenţele au fost sporadice şi au constat în tentative de intimidare a presupuşilor lideri sindicali de către vigilenţi înarmaţi şi sporadice răspunsuri adecvate ale membrilor Molly Maguires care constau în atacarea inginerilor, directorilor de mină, altor colaboraţionişti dar şi distrugerea echipamentelor Companiei, tactici care vor fi reproduse fidel, la o scară mult mai amplă şi mult mai eficace peste o jumătate de secol în Irlanda, împotriva stăpânirii britanice. Şi cu mult mai mult succes. Unul din liderii Maguires a fost asasinat în propria casă de către vigilenţi care nu au cruţat-o nici pe soţia lui, fapt ce a stârnit revolta lui James McParland cel care oferise informaţia agenţiei sale Pinkelton care o transmisese mai departe lui Gowen. Tulburările din nordul statului deveniseră atât de mari încât zona începuse să fie patrulată de miliţia statului dar şi poliţia privată a Companiei. Liderii sindicali au fost arestaţi fapt ce a dus la slăbirea rezistenţei greviştilor, muritori de foame. Un istoric descrie situaţia teribilă a minerilor şi familiilor lor „Sute de familii se trezeau dimineaţă având la micul-dejun doar câteva bucăţi de pâine uscată şi un pahar de apă, neştiind dacă vor găsi ceva de mâncare pentru cină. Zi după zi, bărbaţi, copii şi femei plecau în pădurile din apropiere pentru a sapa după rădăcini comestibile şi ierburi care să permită corpului şi sufletului să rămâne împreună” (Andrew Roy) Lesne de imaginat cât poate rezista o mişcare grevistă în asemenea condiţii. După şase luni, cea mai mare parte a minerilor s-a întors la muncă, acceptând, de voie-de nevoie, reducerea salarială de 20% însă minerii care erau membri ai Molly Maguires au continuat greva, fiind înconjuraţi de un mediu local din ce în ce mai ostil căci ei tulburau multe ape şi aranjamente locale. Marea majoritate a establishment-ului local, judecători, poliţişti, primaridin Pennsylvania, una din cele 13 colonii înfiinţate de britanici încă de la începutul prezenţei lor în America şi, ulterior stat în Federaţia Americană era formată din foşti imigranţi galezi, englezi sau germani care, în mod evident, nu-i înghiţeau pe sărăntocii şi turbulenţii irlandezi, de aceea plângerile lor nu erau băgate în seama. Frapantă este comparaţia între condiţia irlandezilor din Pennsylvania din anii 1870-80 şi cea a irlandezilor catolici din Ulster din perioada 1920-70. Asemănările sunt izbitoare, aceeaşi prăpastie între două grupuri separate atât de diferenţe sociale mari cât şi de cele religioase (protestanţii dominând şi exploatând masele catolice) dar şi aproximativ aceeaşi luptă de guerilla între cele două grupuri. Având toate frâiele puterii în mâna, în ambele cazuri protestanţii au folosit excesiv forţa, fiind oripilaţi când li se răspundea cu aceeaşi moneda. Iar irlandezii prin genele lor erau predispuşi oricum la violenţă.
Pentru a polei represiune mişcării sindicale ce nu încetase greva cu aparenţa legalităţii, mai multe zeci de irlandezi desemnaţi de informatorul McParland au fost arestaţi şi încarceraţi, în aşteptarea proceselor. Proprietarul companiei (un adevărat baron local) având o putere regională mare, a obligat autorităţile judicare locale să-l numească judecător. Mărturiile lui McParland au contribuit la condamnarea la moarte prin spânzurare a zece irlandezi. La 21 iunie 1877 şase dintre ei au fost executaţi în închisoarea din Pottville iar alţi patru, condamnaţi pentru uciderea a doi directori de mină, în cea din orăşelul Mauch Chunk din comitatul Cărbunelui (Carbon County). Miliţia statatală a înconjurat închisoarea din comitetul Cărbunelui pentru că minerii au fost aduşi să asiste într-o tăcere grea la execuţia colegilor lor. Alţi zece lideri sindicalişti având legături cu Molly Maguires aveau să fie condamnaţi la moarte şi executaţi în următorii doi ani în închisorile din zona. Evident, nici un reprezentant al patronatului sau oamenilor angajaţi de acesta pentru a-i hărţui şi ucide pe mineri nu a plătit. Cei douăzeci de irlandezi condamnaţi şi omorâţi ar constitui cea mai amplă represiune la care ar fi fost supus un grup în istoria Americii în condiţii de pace. Toţi cei ucişi şi-au clamat nevinovăţia iar Alex Campbell, unul din cei patru condamnaţi şi-a vopsit pe peretele celulei unde era întemnitiat în aşteptarea execuţiei urma mâinii. Legenda locală spune că ultimele lui cuvinte ar fi fost „această este dovadă cuvintelor mele. Urma asta nu va mai putea fi ştearsă”. Ceea ce este remarcabil în această situaţie, fapt observat de mulţi istorici şi judecători americani chiar contemporani cu acele evenimente a fost lipsa completă a autorităţilor federale americane care practic au cedat suveranitatea SUA, căci o companie privată a iniţiat anchetele penale printr-o agenţie de detectivi particulară, o forţă de poliţie privată, i-a arestat pe presupuşii vinovaţi iar judecători care aveau legături strânse cu patronatul (chiar Gowen însuşi!) au judecat în aceste procese. Singurele lucruri cu care au contribuit autorităţile au fost sălile de judecată şi spânzurătorile.
Toată această tragedie parcă vine să confirme tezele marxiste privind exploatarea omuui de către om, violenţa şi lăcomia capitalismului etc. Însă atunci când regimurile marxiste au fost forţate să administreze evenimente similare (greve ale celor pe care teoretic îi reprezentau, muncitorii) represiunea a fost cu mult mai dură. Lăsăm la o parte că muncitorii nici nu puteau să se gândească la constituirea vreunui sindicat liber. Paradoxal, atunci când, pus sub presiune, regimul marxist din RP Polona a acceptat aceasta, zilele comunismului erau numărate. În 1979 guvernatorul general al statului Pennsylvania, Milton Sapp, l-a amnistiat postum pe John Kehoe, presupusul lider al Molly Maguire, la cererea unuia din descendenţii irlandezului. Guvernatorul i-a lăudat oficial pe cei ucişi, considerându-i martiri ai mişcării muncitoreşti şi eroi ai luptei pentru înfiinţarea de sindicate şi drepturi decente pentru muncitori. Acest tragic episod din istoria Americii a inspirat şi realizarea unui film, Molly Maguire (1970) avându-i în distribuţie pe galezul Sean Conery şi Richard Harris. Iar tradiţia muzicală irlandeză (trupe precum The Dubliners sau Finnegan’s Hell) i-a adoptat cu mare plăcere pentru că ea întotdeauna a avut nevoie de martiri (unor cauze pierdute) făcându-şi loc direct în inconştientul naţional al irlandezilor. Căci în Irlanda istoria se preda mai puţin prin şcoli cât se învaţă în puburi.
Lecturi suplimentare:
Tim Pat Coogan, Wherever Green is Worn. The Story of the Irish Diaspora, Arrow Books 2002.
Aurand, Harold W. From the Molly Maguires to the United Mine Workers; The Social Ecology of an Industrial Union: 1869-1897. Philadelphia: Temple UP, 1971.
Broehl, Jr., Wayne G. The Molly Maguires. Cambridge: Harvard UP, 1964.
Kashatus, William C., III. The Molly Maguires : Fighting For Justice. Pennsylvania Heritage 13 (1987)
Kenny, Kevin. Making Sense of the Molly Maguires. New York: Oxford UP, 1998.
Wittke, Carl Frederick. The Irish in America. Baton Rouge: Louisiana State UP, 1956.
[1] Greu de tradus în limba română, dar sensul ar fi de „adepţii lui Molly Maguire”.
[2] Oamenii cu panglici pentru că purtau deasupra hainelor panglici albe din stofă!
[3] The Liverpool Mercury.
[4] Native American Party.
[5] Care apare în multe filme western, fiind celebra in epoca, un fel de Blackpool al secolului XIX.
