Într-o seară în care s-a încheiat (cel puțin pe teren) bătălia de la distanță dintre Rege si Reghe pentru un campionat de fotbal jucat după reguli neclare, Simona a luat prim-planul, triumfând maiestuos pe zgura de la Madrid la capătul unui meci pe muchie de cuțit.
Nu, n-a fost meciul vieții ei. Marile triumfuri sunt încă în fața Simonei Halep, căci acest început de epocă post-Serena în tenisul feminin este momentul în care ea poate prelua supremația. Nu este nicidecum o certitudine, zarurile nu au fost încă aruncate, dar este o posibilitate. O oportunitate reală pentru Simona, care, fără a fi o jucătoare completă, îmbină agresivitatea cu răbdarea într-o manieră inteligentă. Nu are cum practica un tenis 100% ofensiv, pentru că nu este construită pentru așa ceva. Dar ceea ce chiar Simona a numit inspirat „smart aggressive” este maniera de joc care o poate duce către izbânzi și mai răsunătoare.
Scriam cândva, dupa ce a fost la doar un pas de a deveni camioana campioanelor în Singapore, că tenisul Simonei este „o joacă perfectă”. Perfectă, dar joacă… Între timp, vremea de joacă a trecut, iar Simona a reușit cu formidabila ei tenacitate să își ducă tenisul la un nivel superior. Un tenis matur, lucid, pragmatic, gândit strategic și adaptat din mers la jocul adversarei. Nu mai este loc pentru panică, dar nici pentru relaxare la acest nivel de performanță.
Am observat că fata care făcea reclamă la fericire nu mai scrie „HAPPY“ cu litere mari pe obiectivul camerelor de luat vederi. Fericirea de a (se) juca este un capitol frumos, romantic, dar deja închis, în cariera Simonei. Capitolul de acum se cheamă profesionism.
Bătălia pierdută cu Johanna Konta la Miami n-a fost doar o fotografie mișcată din filmul unui drum presărat cu succese. A fost un eșec de care Simona avea nevoie pentru a învăța din el spre a se reîntoarce mai puternică în arenă. Ceea ce a și făcut la Madrid, nu înainte de a răzbuna en passant și en fanfare acea înfrângere prin victoria netă asupra britanicei pe zgura de la malul Mării Negre. A trecut în Spania printr-un moment asemănător celui de la Miami, când Mladenovici i-a smuls dramatic setul al doilea precum Konta în martie. Dar Simona de (la) Madrid nu s-a mai prăbușit fizic și psihic, ci a revenit pe teren cu acea răceală profesionistă eficientă care a înlocuit bucuria – dar și nebunia! – copilărească a jocului ei din trecut.
Vorbind despre Madrid, trebuie spus și că a fost bine că Ilie Nastase nu s-a mai dat în stambă precum la Mamaia. Câtă diferență între atitudinea lui Darren Cahill și cea a lui Ilie! Darren este un adevărat coach, extrem de preocupat ce, cum și când spune, în vreme ce Ilie a fost și a rămas un uriaș jucător – e pur și simplu o negiobie să vrei să faci din el căpitan nejucător, senator sau orice altceva cu conotație oficială! Ilie a rămas la stadiul tenisului de joacă, pe care Simona l-a depășit…
Între Miami și Madrid exista deja un ocean – se cheamă Oceanul Atlantic. Simona Halep a mai pus între ele încă un ocean: cel dintre joaca perfectă și profesionismul desăvârșit. Iar pe când traversa Atlanticul ei personal, a găsit energia să dea o fugă (dar când nu fuge Simona!) până acasă, la Marea Neagră, să se asigure că echipa României scoate Albionul de pe harta lumii bune a sportului alb…
