Prima parte aici, a doua parte aici.
Guvernul legal de la Madrid a fost sprijinit de o serie de grupări politice irlandeze de stânga precum the Communist Party of Ireland (CPI), the Republican Congress (RC), Northern Ireland Labour Party (NILP), Northern Ireland Socialist Party (NISP), dar şi de elemente din IRA. Partidul Laburist Irlandez a păstrat neutralitatea, refuzând să susţină guvernul republican, fiind de acord cu politica de non-intervenţie dusă de guvernul irlandez condus de Eamon de Valera[1]. Au fost organizate diverse comitete de sprijin, după acelaşi model precum cel folosit de tabăra pro-naţionalista.
Comitetul Irlandez pentru a expedia hrană Spaniei a strâns în primele luni ale conflictului 12.000 de lire, iar în martie 1938 camioane încărcate cu provizii au părăsit Dublinul către Belfast pentru a fi îmbarcate către Spania republicană. Chiar şi sindicatele irlandeze erau divizate asupra sprijinirii republicanilor, numai un singur lider sindical, John Swift, susţinând deschis Republica spaniolă. Atunci când o filială a unui important sindicat sud-irlandez (A.T.G.W.U.) a trimis 1.000 de lire republicanilor, mai multe sindicate afiliate au părăsit confederaţia. Unele sindicate chiar au adoptat rezoluţii în care susţineau rebeliunea lui Franco!
Primul grup de voluntari republicani format din 80 de oameni a părăsit Dublinul sub conducerea lui Frank Ryan, un activist de stânga ce a avut o viaţă la fel de aventuroasa cel puţin precum cea a lui O’Duffy. În timpul unei manifestaţii republicane, Ryan a fost chiar nevoit să se caţere pe un stâlp de iluminat pentru a scăpa de mulţimea furioasă a cămăşilor albastre! Oamenii lui Ryan, cum au fost numiţi în epocă, au facut parte din brigada internaţională Lincoln-Washington care-i reunea pe toţi anglofonii simpatizanţi ai Republicii. A primit gradul de brigadier, iar ulterior i s-a încredinţat sarcina de propagandist. A luptat în câteva bătălii importante, precum cea de pe râul Jarama în februarie 1937, iar în martie 1937 a fost grav rănit, fiind nevoit să se întoarcă în Irlanda. După ce s-a recuperat, a revenit în Spania doar pentru a fi capturat în martie 1938 de forţele italiene. Judecat de Curtea Marţială a fost rapid condamnat la moarte, dar întemniţat in închisoarea de la Burgos, capitala lui Franco. Timp de 16 luni a aşteptat ca sentinţa să fie executată însa în ianuarie 1940, după ce generalul Franco câştigase războiul, şi-a permis să fie generos, comutându-i sentinţa (nu numai lui, evident) la 30 de ani de muncă forţată.
Chiar dacă guvernul irlandez a aflat de faptul că un cetăţean irlandez fusese condamnat de autorităţile spaniole şi a încercat să-l elibereze, angajând un avocat spaniol, ele s-au confruntat cu refuzul părţii spaniole. Până la urma, republicanul Ryan a fost predat de spanioli Abwher-ului condus de Canaris, fabricandu-se o poveste de presa că ar fi evadat! De fapt, el putea fi util germanilor în condiţiile celui de al Doilea Război Mondial. Împreuna cu liderul IRA Sean Russell, care se afla deja la Berlin au încercat, fără succes, să organizeze diverse operaţiuni subversive împotriva Marii Britanii. A murit de pneumonie şi pleurezie în iunie 1944 în spitalul Loschwitz din Dresda. Rămăşitele i-au fost aduse în Irlanda, fiind înmormântate în cimitirul Glasnevin din Dublin.
La plecarea contingentului irlandez, Ryan declara că aceasta este „o demonstraţie a solidarităţii revoluţionare irlandeze, cu munitorii şi ţăranii galanţi ai Spaniei care luptă împotriva fascismului. Este menită a recâştiga onoarea irlandeză pângărită de intervenţia fascistilor irlandezi de partea rebelilor fascişti spanioli.”[2] Ajunşi în Spania republicana, irlandezii au fost integraţi în Brigada Internaţională XV. Şi aici irlandezii s-au izbit de englezi, indiferent de afinităţile ideologice, cele naţional(ist)e au prevalat. Englezii nu au dorit să accepte organizarea unei grup distinct irlandez, ba mai mult, i-au pus sub comanda unui fost ofiţer britanic dintr-o formaţiune paramilitară trimisă de Lloyd George să înăbuse rebeliunea irlandeză din 1919-21 şi care-şi câştigase un renume foarte prost pentru nenumăratele brutalităţi, jafuri şi crime comise. Publicând numele victimelor britanice din zona frontului din jurul Madridului, ziarul pro-comunist britanic Daily Worker îi „uita” pe irlandezii morţi pentru aceeaşi cauză.
În februarie 1937, irlandezii au luat parte la bătălia de pe râul Jarama, la fel ca şi co-naţionalii lor ce se aflau în cealaltă tabăra. În acest moment, tânărul poet Charles Donnelly a scris versul „până şi maslinii sângerează aici.” În continuare, voluntarii republicani irlandezi au luptat pe frontul din Aragon, iar în octombrie 1938, în momentul retragerii Brigăzilor Internaţionale de pe front şi irlandezii au părăsit Spania republicană ce avea să mai reziste până la sfârşitul lui martie 1939. Numărul pierderilor irlandeze s-a ridicta la 65 de oameni, mai mari decât al voluntarilor din Bundera naţionalistă. Este destul de greu de estimat numărul total al irlandezilor care au luptat de partea republicanilor pentru că mulţi s-au înrolat în Australia, Statele Unite, Canada sau Marea Britanie. Unul din motivele pentru care nu au fost prezenţi mai mulţi irlandezi cu simpatii de stânga a fost faptul că IRA a interezis membrilor săi să se aventuereze în Spania, fiind nevoie de ei mai degrabă acasă, pentru a fi gata să lupte cu adevăratul, unicul duşman, Marea Britanie şi prelungirea ei în Ulster, autorităţile prostestante de la Belfast.
Total dezamăgit după aventura sa spaniolă, O’Duffy s-a retras complet din viaţa politică chiar dacă a cochetat utopic cu o alianţă cu Reichul nazist împotriva Marii Britanii. Se pare că a avut câteva întâlniri cu membri ai I.R.A, duşmanii săi de moarte şi cu reprezentanţi ai Consulatului Germaniei la Dublin în vara anului 1939, iar în 1943 O’Duffy ar fi propus Legaţiei Germaniei de la Dublin constituirea unei Legiuni a Voluntarilor Irlandezi care să lupte împotriva bolşevicilor pe Frontul de Est pentru „a salva Europa de comunism”! Mai mult, ar fi solicitat un avion care să-l ducă la Berlin pentru a-si negocia oferta care, în mod evident, nu a fost luată în serios de germani care cunoscuseră destule probleme în Rusia tocmai cu această implicare a aliaţilor (români, italieni, maghiari, slovaci, croaţi). A murit la 30 noiembrie 1944 la vârsta de 52 de ani, statul irlandez acordându-i funerarii oficiale. Este înmormântat în acelaşi cimitir Glasnevin.
În mod paradoxal, Irlanda a fost un teren propice recrutării în ambele tabere implicate în războiul civil spaniol (1936-39), căci atât naţionaliştii catolici, cât şi republicanii legalişti aveau contraparteneri irlandezi hotărâti din punct de vedere ideologic, astfel incat implicarea irlandezilor părea a fi mai mult decât firească. Peste fractura religioasă între catolici irlandezi si protestanţi anglo-scotieni, s-a suprapus o alta, ideologică, între dreapta şi stânga. Chiar dacă a scăpat de un conflict civil de asemenea proporţii devastatoare precum cel din Spania, vechile dispute au marcat profund Irlanda care a cunoscut treizeci de ani de război civil mocnit, spre deosebire de cei trei ani intensi din Spania.
[1] Communist Politics in Ireland 1916-45, Queens Univeristy Belfast, 1977, pag. 380.
[2] http://en.wikipedia.org/wiki/Frank_Ryan_(Irish_republican)
