Prima parte aici.
Ajutorul concret pentru cauza naţionalistă s-a cristalizat în jurul opoziţiei faţă de guvernul legal al Fianna Fail condus de Eamon de Valera, devenind o mişcare ce importa destule elemente fascistoide la mare vogă pe Continent în anii `30. La 22 august 1936, ziarul The Irish Independent a publicat un apel pentru formarea unui comitet pentru ajutorarea poporului spaniol în lupta sa împotriva comunismului.[1] La scurt timp a fost înfiinţat The Irish Christian Front, organizaţie condusă de Patrick Belton, membru al Parlamentului Irlandei şi primar al oraşului Dublin, o personalitate importantă în viaţa politică sud-irlandeză în acea perioadă. Scopul ICF era acela de a furniza ajutor medical Spaniei naţionaliste, precum şi asistenţă refugiaţilor şi altor victime ale conflictului, evident, din partea naţionalistă.
Această asociaţie a început să organizeze întruniri în întreaga Irlandă, adunând laolaltă atât simpatizanţi ai Fine Gael (dreapta), cât şi ai Fianna Fail (centru-dreapta) sau chiar Irish Labour Party (stânga), iar în septembrie 1936 deja strânsese 5.000 de adeziuni. La 25 octombrie 1936, o mare manifestaţie organizată de Irish Christian Front a reunit aproximativ 30.000 de participanţi, ceea ce demonstrează succesul cauzei naţionaliste în Irlanda. Extinzându-şi audienţa, asociaţia a început să strângă donaţii pentru Spania lui Franco, reuşind să colecteze 30.000 de lire, o sumă deloc neglijabilă în condiţiile în care oricum Irlanda era o ţară săracă, poate una dintre cele mai sărace ale Europei din acel timp, dar şi să facă propagandă anticomunistă, ceea ce nici nu era foarte greu într-o ţară predominant rurală şi profund catolică. Irish Christian Front arunca priviri hostile şi faţă de fenomenul comunist din Irlanda, reprezentat de o minoritate nesemnificativă, la alegerile din 1932, Partidul Comunist Irlandez nu reuşise să strângă mai mult de 5.000 de voturi.
Un alt actor implicat în campania de ajutorare a Spaniei naţionaliste a fost The Army Comrades Association, o organizaţie care reunea fosti veterani de război care, în general serviseră în Armata Britanică în Primul Război Mondial şi care aveau simpatii mai degrabă faţă de partidele din Opozitie (mai ales Fine Gael la fostul lider Michael Collins asasinat în timpul războiului civil) care le permiseseră să se înroleze in Free State Army pentru a lupta împotriva IRA. La apogeul său The Army Comrades Association număra 100.000 de membri. Această adevărată forţă a fost transformată de fostul general Eoin O’Duffy în Garda Naţională, adoptând atât salutul fascist, cât şi cămaşa albastră.
In acest punct al expunerii trebuie să ne oprim asupra personalităţii controversate a lui Eoin O’Duffy, direct responsabil pentru cea mai serioasă implicare irlandeză în războiul civil din Spania. O’Duffy a fost comandantul brigăzii I.R.A. din comitatul Monagham în timpul Războiului de Independenţă (1919-21), devenind în 1922 şeful statului major al IRA, luând partea taberei care susţinea Tratatul Anglo-Irlandez, semnat în decembrie 1921. Nu este de mirare că Eamon de Valera l-a destituit din poziţia de comandant al Poliţiei sud-irlandeze (An Garda Síochána– gardienii paci), având în vedere că fusese numit de duşmanii săi din timpul razboiului civil irlandez. O’Duffy a luat parte activ la câstigarea conflictului civil de catre fortele care militau pentru respectarea Tratatului. A fost unul dintre strategii care au pus la cale cuceirea zonelor controlate de republicanii anti-Tratat prin desanturi navale. A cucerit şi importantul oraş Limerick. A pus la punct Garda, o organizaţie care se dorea total diferită de predecesoarea sa, the Royal Irish Constabularry (RIC), o forţă de poliţie imparţială, neînarmată.
În 1932, de Valera, ajungând la putere pentru prima oară, l-a destituit. În septembrie 1933, Garda Naţională a fost scoasă în afara legii datorită conflictului permanent pe care îl avea cu vechii duşmani din timpul razboiului civil, Armata Republicană Irlandeză[2], însa Eoin O’Duffy a ocolit acest impediment (după cum a făcut-o de mai multe ori şi Mişcarea Legionară din România interbelică) înfiinţând Liga Tineretului. Înaintea izbucnirii războiului civil spaniol, O’Duffy a tatonat terenul fascismului, fiind un admirator al lui Benito Mussolini. O’Duffy a luat parte şi la lucrările Internaţionalei fasciste care a avut loc la Montreux în 1934, unde a criticat antisemitismul fascismului![3] Un om curajos dar obişnuit cu riscurile! În iunie 1935, Eoin a înfiinţat un partid fascist curat Partidul National Corporatist.
Eoin O’Duffy a simţit că acest conflict, care avea prea puţine de-a face cu Irlanda şi problemele ei reale, îi poate relansa cariera politică. Încă din vara anului 36, O’Duffy s-a deplasat în teritoriile naţionaliste, publicând la 10 august 1936 un articol în care descria situaţia grea în care se aflau preoţii şi clericii catolici rămaşi în zonele republicane. „La Madrid preoţii sunt ciomăgiţi până când mor în altare iar capetele lor sunt expuse în afara bisericilor de mulţimi isterice de tineri înarmate de guvern. La Barcelona, mănăstirile sunt jefuite iar călugăriţele dezbrăcate şi forţate să meargă goale în faţa mulţimilor. Bărbaţi, femei, copii sunt spânzuraţi de vii iar sunb ei se aprind focuri.” Din nefericire, O’Duffy nu exagera deloc, însă trecea sub tacere violenţele naţionaliste din aceeaşi vară, caci rebelii de dreapta, la rândul lor, au avut grijă de elementele de stanga surprinse în zonele cucerite de rebeliune (Franco a ordonat executarea propriului nepot care alesese să rămână fidel guvernului legal de la Madrid). Rugat de un conte monarhist spaniol, O’Duffy a început să recruteze voluntari pentru a contribui efectiv la lupta din Spania care se prelungea mai mult decât sperau rebelii, permiţând autorităţilor republicane să îşi tragă sufletul şi să se reorganizeze.
O’Duffy s-a întors în Spania la 21 septembrie 1936, întâlnindu-se cu generalii Franco şi Mola pentru a pune la punct sosirea voluntarilor irlandezi. Motivaţia lui O’Duffy era clară: „Irlanda susţine poporul spaniol în lupta sa pentru credinţă. Voluntarii irlandezi sunt gata să-şi părăsească ţara şi să lupte cot la cot cu forţele naţionaliste, convinşi de faptul că Idealul lui Franco este cauza civilizaţiei creştine.” Un prim grup de 84 de voluntari s-a îmbarcat de la Liverpool cu direcţia Spania, iar al doilea, mult mai numeros, de 600 de oameni, a părăsit portul irlandez Galway, acostând la El Ferrol, în Galica, locul de naştere al lui Franco. Cei 700 de irlandezi[4] au format 15 Bandera Irlandesa Del Tercio Extranjero (a 15-a Brigadă a Legiunii Străine Spaniole, formaţiune militară de elită, condusă de însuşi Franco pentru o bună perioadă de timp, care a fost berbecul forţelor naţionaliste încă de la începutul Rebeliunii), iar O’Duffy a primit, din diplomaţie şi curtoazie, gradul de general de brigadă (chiar dacă el comanda un simplu batalion!) în subordinea directa a lui Franco. Mai mult, voluntarii irlandezi i-au şi pus condiţii lui Franco: să nu lupte împotriva separatiştilor basci, ultra-catolicii şi ei, dar care aleseseră din interes politic tabăra republicană (parte a complicatului puzzle spaniol). Lui Franco îi era destul de uşor să respecte această cerere, având în vedere nenumăratele tabere şi facţiuni de stânga cu care se confrunta (anarhişti, comunişti, troţkisti, brigadieri internaţionali, gărzi de asalt, sindicalişti de stânga CGT etc.)!
Exigenţele irlandezilor au fost invers proproţionale faţă de contribuţia lor efectivă. Prima lor implicare militară a fost pe durul front din jurul Madridului, unde forţele naţionaliste se împotmoliseră sau republicanii reuşiseră să stabilizeze avansul spectaculos din vara anului 1936 al rebelilor. Brigada irlandeză a fost confundată de către o unitate falangistă din Insulele Canare cu o formaţiune a brigazilor internaţionale comuniste, trăgându-se asupra ei, cunoscutul friendly fire. După patru ore, 5 voluntari irlandezi şi 13 falangişti din Canare erau morţi! La 13 martie 1937 Brigada Irlandeză a declanşat un atac serios asupra poziţiilor republicane, dorind să cucerească un sat din zonă, dar s-a retras după ce republicanii au deschis un foc de baraj puternic. Irlandezii au avut noroc, suferind pierderi modeste (un mort şi nouă răniţi). În ciuda ordinelor de a reveni în ofensivă, O’Duffy a refuzat, ceea ce nu le-a picat bine spaniolilor care au transferat efectivele irlandeze în secţiunea La Maronosa a frontului, tot lângă Madrid, dominată de un ţinut deluros arid şi de valea râului Jarama, unde irlandezii au rămas până în iunie 1937. Un martor îsi aducea aminte: „Am văzut cum 15 roşii au fost executaţi într-o dimineaţă, înainte ca noi să ajungem pe front. La 20 de mile de Caceres este un loc numit Badajoz, mare centru al comuniştilor. Sergentul Lee mi-a spus că sunt nişte tipi care vor fi executaţi dimineaţa şi că pot merge să văd, ca să mă obişnuiesc cu sângele. Aşa că a doua zi dimineaţa am văzut cum 40 de gărzi civile, cu pălăriile lor tricorn păzeau prizonierii. Aveau privilegiul de a-i împuşca. I-au legat pe toti unii de altii si au tras in ei iar apoi a trecut un ofiter şi le-a mai tras un glont in creier. Apoi au fost azvârliţi într-un camion, nu ştiu unde au fost îngropaţi.”[5]
Condiţiile de viaţă foarte dificile mai degrabă decât presiunea inamicului şi-au spus cuvântul asupra combativităţii brigazii care avea nevoie de întăriri şi timp pentru odihnă. Înlocuitori nu mai puteau ajunge în Spania pentru că, între timp, marile puteri hotărâseră să adopte o politică oficială de non-intervenţie care, evident, a fost rapid încălcată atât de Germania şi Italia, cât şi de URSS. Nici Franco nu s-a obosit să mai trimită un vapor după alţi şase sute de voluntari irlandezi care se strânseseră în portul Galway, probabil şi pentru a nu provoca Marea Britanie.[6] În plus, autorităţile sud-irlandeze au constatat cu surprindere că din cei şapte sute de voluntari iniţiali, 120 aveau sub 21 de ani, făcând presiuni asupra lui Franco pentru a-i lăsa să se întoarcă acasă.[7] Ca si cum Franco i-ar fi obligat să vină în Spania!
O’Duffy declara în iunie 1937 că trupele sale „suferă de boli pulomnare şi reumatism, de febră mai ales că în februarie şi martie a plouat fără încetare. Îmi e teamă că unii nu-şi vor reveni niciodată. La sfârşitul lui martie 150 de oameni erau spitalizaţi. Lipsa apei potabile ne-a afectat de asemenea.” Însă disciplina, afirmă O’Duffy, direct interesat să ofere o imagine eroică, nu a avut deloc de suferit, neexitând nici un caz de dezetare. O’Duffy îşi condusese brigada din confortabile camere de hotel.
La începutul misiunii Brigăzii irlandeze, O’Duffy discutase cu Franco durata prezenţei irlandeze în rândul trupelor franchiste, stabilindu-se ca aceasta să fie de cel puţin 6 luni. În cazul în care conflictul nu era câştigat în acest interval, se putea prelungi perioada cu alte şase luni. Oricum, hotărârea s-a supus la vot, doar 8 voluntari fiind favorabili prelungirii mandatului în timp ce ceilalţi, marea majoritate, 654 au votat pentru plecarea acasă. De altfel nici generalul Juan Yague, comandantul Legiunii Străine Spaniole nu îi avea la suflet pe irlandezi. La 17 iunie 1937 corpul voluntarilor irlandezi s-a îmbarcat din Lisabona către Irlanda, ajungând la Dublin la 21 iunie 1937 unde a fost întâmpinat de o mulţime de câteva sute de persoane, spre dezamăgirea lui O’Duffy, care spera la mult mai mult.
(va urma)
[1] Irish Aspects of the Spanish Civil War, de Dominic Bell, in www.irelandscw.com/docs-Diss01.htm
[2] Tribunalele militare sud-irlandeze au condamnat doar in 1934 102 voluntari IRA si 349 camasi albastre.
[3] http://en.wikipedia.org/wiki/Eoin_O’Duffy
[4] 55 proveneau din comitatul Cork
[5] www.irelandscw.com/band-DMcG.htm
[6] http://en.wikipedia.org/wiki/Irish_Brigade_(Spanish_Civil_War)
