Fără îndoială că imaginea cea mai semnificativă pentru Ierusalim este cea a Domului Stâncii. Practic, simbolul orașului. E și ușor de înțeles de ce: în aglomerarea halucinantă de clădiri monocrome din zona veche, din toate timpurile și în toate stilurile, Domul este singura degajată, remarcându-se de la mare distanță cu acea cupolă de aur care strălucește în soarele generos al locului. Aurind totul în jur. Puține în lume sunt obiectele făurite de mâna omului care să domine peisajul cu atâta prestanță; dintre ele îmi vine în minte Opera din Sydney. Însă care, deși semnificativă ca impact vizual, nu are nici pe departe încărcătura simbolică a Domului Stâncii.
De fapt simbolică e Stânca. Și, împreună cu Stânca, e Locul. Tradiția biblică îl asimilează cu muntele Moriah, unde Dumnezeu a pus la încercare credința lui Avraam. Tot evreii consideră că Stânca este punctul de unde a început Facerea, motiv pentru care Solomon a construit în jurul ei Templul și a înglobat-o în Sfânta Sfintelor. Dărâmat de babilonieni și refăcut, Templul a fost până la urmă distrus de romani. Însă locul a rămas, cu tot ce reprezintă el pentru evrei. Apoi împărații bizantini, deși s-au preocupat mai mult de Sfântul Mormânt, au construit și pe platoul devenit liber o biserică creștină. Distrusă și ea, dar de perși.
După aceea a apărut Mahomed. Hadith-urile profetului spun că el ar fi fost transportat într-o noapte (isra) a anului 621 de arhanghelul Jibril (Gabriel) de la Mecca până la Stâncă. De acolo, călare pe calul Buraq, a fost dus în Rai unde, îndrumat de Allah, i-a întâlnit pe marii profeți evrei și pe Isa (Iisus). Epifanie care stă la baza conceptelor islamului. Cum Mahomed, zic eu, ar fi putut fi ridicat în expediția sa celestă (mi’raj) de oriunde, inclusiv din Mecca în care tocmai se afla, faptul că a fost adus anume aici, în afara teritoriului controlat pe atunci de arabi, arată că Locul urma să aibă și pentru musulmani virtuți speciale. Ceea ce ei s-au și grăbit să marcheze de cum s-a putut (în 687 se putea deja) ridicând Domul, semnal care să pună în valoare Stânca (în ansamblu cu moscheea Al Aqsa, care nu încearcă să-i concureze impactul și probabil că de aceea nu are minarete proprii). Construit în stil bizantin și decorat la interior cu mozaicuri, tot bizantine, Domul reprezenta o sinteză a civilizațiilor vremii. Ca și islamul însuși, pe-atunci. Este cea mai veche zidire a sa care a supraviețuit timpului căci, deși istoria locului n-a devenit de atunci mai blândă, Domul nu a fost niciodată distrus precum antecesoarele sale (și chiar precum Al Aqsa, ruinată în două rânduri de cutremure), ceea ce spune ceva despre faptul că era privit de cuceritorii mai mult sau mai puțin vremelnici ai Ierusalimului măcar cu prudență. Și poate că Dumnezeu chiar îi rezervase un rol mai aparte…
Zbuciumata istorie a devenirii Locului l-a adus cu încetul la starea în care se află acum. Însă care, atunci când l-am vizitat, mi-a creat senzația că acest punct nodal al două mari religii este un spațiu profund desacralizat, unde se înfruntă uriașe vanități și se cultivă felurite alte păcate. Pe de o parte, evreii ortodocși citând doar litera nu și spiritul Cărții, insistă ca Templul să fie reconstruit. Și anume, pe vechiul lui amplasament. Exact adică peste Al Aqsa și peste Dom, cu toate conflictele majore pe care o asemenea inițiativă le-ar provoca. Și nu se întreabă în ce măsură un Templu nou ar fi mai valoros pentru evrei decât Zidul Plângerii, care măcar este original. Pe de altă parte, nici musulmanii nu sunt mai concilianți. Bărboșii lor, aplicând Coranului același tip de lectură, extrag din ea doar ce le convine pentru scopuri lumești de putere și fală. Așa încât starea permanentă de conflict care domnește acum (și care nu a fost mereu așa) pare fără ieșire: cum să renunțe înțelepții din senin la slăbiciunile lor omenești, dacă nici faptul că ei sunt cei care poartă cuvântul Domnului nu-i potolește?
Conflictul a izbucnit în forță odată cu înființarea statului Israel, atunci când pentru evrei nu exista altă posibilitate de a avea o patrie care să fie a lor. Toată lumea știa asta și o știau și arabii, verii lor primari. Totuși ei s-au opus cu îndârjire, împinși fiind de statele arabe din jur, așa că ceea ce s-ar fi putut rezolva prin bună înțelegere nu s-a mai rezolvat deloc. Iar recursul la forță de ambele părți nu a făcut decât să adâncească ura și să înghețe lucrurile într-o stare extrem de instabilă, așa că acum situația este atât de tensionată și în afara oricărei logici încât nici nu știu cum să o descriu fără să rănesc o mulțime de susceptibilități. Deși ce voi spune mai departe pare și mai riscant…
*
Pentru asta mă voi întoarce la subiectul principal al acestui demers, făcând mai întâi o scurtă recapitulare: există în Ierusalim un loc important atât pentru evrei (Moriah, Muntele Templului cu Stânca Fundamentului), cât și pentru musulmani (Esplanada Moscheilor cu Stânca Înălțării). Același loc, aceeași stâncă! Evreii au construit platforma pe care au înălțat Templul. Din care platformă, după distrugerea Templului, nu a rămas întreg decât zidul de sprijin din vest (al Plângerii). Arabii au refăcut-o și au ridicat pe ea moscheea Al Aqsa și Domul care adăpostește Stânca. Au avut astfel loc o serie de intervenții succesive, nici unii, nici ceilalți nefiind vinovați de distrugerile care le-au făcut posibile. Iar vinovații nu mai există ca să fie trași la răspundere. Problema e că, acum, și unii și ceilalți își revendică și Locul, și Stânca, și nimeni nu e dispus să cedeze. Noroc că există Domul!
Ce vreau să spun cu asta? Că Domul nefiind o moschee, ci un monument civil, neutru din punct de vedere religios, nu face altceva decât să marcheze Locul și să protejeze Stânca. Ambele de o importanță majoră pentru fiecare dintre cele două religii. Și atunci de ce n-ar putea deveni el simbolul care să unească, în loc să dezbine? Nu afirm că Dumnezeu (același pentru amândouă) a aranjat totul ca să se poată ajunge într-un final aici, pentru că nu sunt în măsură să controlez o asemenea afirmație. Nu spun nici că ea n-ar putea fi avută în vedere, căci Templul n-a rezistat, biserica lui Constantin n-a rezistat, Domul rezistă. De o grămadă de timp. Cei care se agită să reconstruiască Templul pentru venirea lui Emanuel ar trebui să țină seama de asta. Nu am idee câte astfel de monumente simbol a mai ridicat islamul, sau câte iudaismul. Poate că ar trebui cercetat dacă nu cumva este unic.
Ar fi așadar nevoie de o Metanoia, de o schimbare de gândire adică, și atât. Al cărei nucleu de cristalizare nu poate fi decât Domul. Nu trebuie nimic dărâmat, nici reconstruit, nici blamat, nici revendicat. Evreii se pot ruga în continuare la zidul lor, căci adevăratul Templu e în sufletul oamenilor și Emanuel o știe prea bine. Poate că tocmai o astfel de schimbare așteaptă El ca să înceapă să vină.
Am scris aceste rânduri cu gândul la toți cei de acolo: evrei și arabi, credincioși sau atei. Pentru unii am argumentat cu textele sacre, pentru ceilalți cu istoria. Atât cât m-am priceput. M-a uimit măsura în care acestea se întrepătrund, se completează și se justifică, mai bine ca oriunde în lume. Și acum, tocmai aici, situația e cum e! Deși statele din zonă au guverne mai mult sau mai puțin civile, deși ele se conduc după criterii pragmatice evidente, miezul conflictual e cel cultivat de rabini și mollahi prin atitudini fundamentaliste care țin lucrurile în loc și exclud orice rezolvare pașnică. Sunt convins că atunci când ei vor înțelege mesajul Domului, puterea lui de disuasiune, rostul lui adânc, și vor acționa în consecință, soluția empatică va apărea ca evidentă și starea conflictuală va dispărea ca și când n-ar fi fost.
(Sursă fotografii: Wikipedia.org, Stocksy.com)
