Filme-cărți.ro vă prezintă un fragment în avanpremieră din volumul ”Și fericirea era obligatorie”, de Andrei Crăciun, ce va apărea în curând la Editura Polirom, în colecția Ego.Proză. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:
Continuare a poemului-roman Aleea Zorilor, volumul Și fericirea era obligatorie navighează, în stilul deja consacrat al lui Andrei Crăciun, pe marea memoriei. În carte îi întâlnim pe soții Ceaușescu în caleașca Reginei Angliei, cu consecințe neprevăzute, sunt prezenți întunecații ani ’80, apar securiștii și primii îmbogățiți ai tranziției, dar și alte personaje extraordinare, precum țiganul înțelept și orb care are puterea să vadă viitorul sau tânăra dintr-o familie de mafioți din sudul Italiei. Povestitorul este un ziarist care colindă pământul în căutarea adevărului din spatele unei vechi balade maghiare ce avea forța să-i aducă pe oameni în pragul suicidului. Călător care umblă prin porturi și pe străzi lăturalnice, el caută neîncetat subiecte de reportaj în locuri aflate la marginile lumii, chinuit fiind de o îngrozitoare melancolie după paradisul pierdut de pe Aleea Zorilor, strada copilăriei. Și fericirea era obligatorie este o carte despre promisiunile începuturilor, despre comunism și postcomunism, ziare și inimi zdrobite, dragoste și moarte.
Fragment în avanpremieră:
Apoi dictatorul a apărut pe micile noastre ecrane, dar dictatorul nu mai dădea din mâini trasând sarcini, el cădea lângă un zid, și lângă zidul acela cădea și soția lui, dictatoarea, după ce au dat execuția la televizor nu a mai durat mult până când a început să ningă, dar eu trăiam oricum în afara timpului pe atunci, așa că nu vă pot spune exact cât a mai durat, peste Aleea Zorilor a plutit întâi o tăcere ca înainte să facă Dumnezeu lumea, apoi au izbucnit uralele și Gigi Poponaru’ a ieșit în spatele blocului nostru îmbrățișând cu mâinile sale tot cerul dinspre uzina mecanică, urlând ca un lup, dacă un lup ar putea urla exact cuvintele i-au omorât, bă, i-au omorât în pizda mamii lor!, apoi alți și alți oameni au coborât din blocul nostru și au încins o horă a unei bucurii cum nu mai existase înainte și nici nu a mai existat vreodată după aceea, și zăpadă cădea peste ei din cer, eu aveam un lemn cioplit ca o pușcă și o puteam flutura ca să întâmpin libertatea cu toată speranța, aveam șase ani când am auzit flautul fermecat al domnului nostru Hrabal, chiar dacă nu știam că flautul fermecat îl aud eu atunci, și bărbații și femeile coborau în fugă scările pentru a umple aleea de strigătele lor, se grăbeau, fiindcă și lor le fusese foame, iar acum erau foarte fericiți tot gândindu-se la portocalele care vor urma, iar eu mă strecuram printre picioarele lor urcând scările, urmând șarpele albastru al balustradei, cel pe care îl visam noaptea cum se înalță dincolo de acoperișul de smoală al blocului nostru pitic și se ridică până la cer, urcam, urcam, urcam, știam unde merg, la ultimul etaj în uscătorie îl încuiaseră pe securistul blocului, uscătoria era o celulă iar tovarășul Mihalache era singurul ei prizonier, l-au ținut legat de calorifer în toate zilele Revoluției, ca să nu otrăvească apa și să murim toți, cum se auzea din televizor că s-ar putea întâmpla dacă mai lăsăm securiștii în libertate, tovarășul Baciu îi ducea în fiecare dimineață un bol de orez cu lapte și un pahar cu apă, iar seara lua bolul și paharul goale și îi dădea tovarășului Mihalache un șut în cur, dar nu îl lovea cu ură, îl lovea cu îngrijorare, mai mult să vadă dacă mai trăiește, tovarășul Mihalache mârâia că trăiește și tot nu se căia, este 25 decembrie 1989 și am ajuns deja la ultimul etaj, la uscătorie, privesc prin gaura cheii și îl văd pe tovarășul Mihalache plângând, oamenii nu s-au gândit să-l ucidă cu pietre sau să îi dea foc sau să îl urce pe bloc și să îl arunce de acolo, oamenii l-au uitat aici, iar tovarășul Mihalache plânge și eu pot simți și durerea lui și pot simți și durerea dictatorilor căzând lângă zid, pot să simt durerea acestor saci de carne bătrână umpluți acum cu gloanțe, iar atunci, privind pe gaura cheii lacrimile securistului blocului la moartea dictatorului, mi-am aflat prima superputere, eu chiar puteam să simt durerea oamenilor, durerea lucrurilor, durerea tuturor făpturilor, durerea celor întâmplate și durerea celor neîntâmplate erau sângele meu și camerele inimii mele s-au umplut cu tristețea pământească, a trecut o viață de atunci, viața mea de om, și nu e puțin o viață de om când omul acela ești chiar tu, și nopți întregi am privit cerul și stelele m-au privit înapoi, timpul acela era îndurabil, vedeam timpul îndurabil cum se scurge, și timpul devenea o pisică obeză și leneșă și oarbă, timpul nu se poate opri niciodată, timpul nu poate privi, nopți întregi, cerul și nici stelele nu îl privesc înapoi, durerea timpului e, de aceea, eternă și eu știam și durerea aceasta, eu nu eram ca toți copiii, copiii aleargă prin zile, ei nu se opresc, ei nu ascultă durerea timpului, ei sunt neatenți și nemuritori și eternitatea nu îi înspăimântă și doar moartea, uneori, îi iartă, îi vindecă și îi îmblânzește, și mai târziu, crescând flăcăiandri și crescând fecioare, se agață de iubire, de faimă, de iluzii, ei trăiesc orbi și acela care îndrăznește să vadă este alungat, și cel alungat a fost întotdeauna fratele meu, cel străin, cel nebun, cel singur, și aș fi putut să umblu prin lume, îmbrățișându-mi frații, împărțind tuturor bucăți de inimă, fiindcă, dacă nu știați, inima nu se sfârșește niciodată, poți să rupi la nesfârșit din inima ta, luați și mâncați, domnilor!, luați și beți, doamnelor!, căci aceasta este inima mea, da, aș fi putut să umblu prin lume, împărțind hrană celor flămânzi, alinând văduvele și orfanii și profețind o viață de apoi un pic mai dreaptă, să trăiesc fără de arginți, scandalos și inuman ca un sfânt, dar eu am găsit o altă comoară, eu am început să povestesc viețile oamenilor și nu am promis nimănui viață veșnică, toate poveștile se sfârșeau cu o moarte, cum s-a întâmplat pretutindeni dintotdeauna, și e foarte bine că toate viețile se sfârșesc cu o moarte, să nu uităm asta, toți părinții din lume sunt niște criminali, ei își condamnă copiii la moarte, e o sentință care nu poate fi evitată, îi condamnă și la viață, veți spune, dar nu va fi neapărat adevărat, știți câți oameni mor să fi trăit măcar o singură zi pe pământ?, biete marionete trase de sforile timpului lor, gândind cu gândirea altora, urmând drumuri deja trasate, adunând zile pline de nefericire și amăgire, sigur că oamenii nu se simt vinovați că își ucid copiii, căci mulți îi înconjoară cu dragoste și se simt demni de admirație și de respect, mulți își ucid copiii doar din instinct sau din întâmplare, sunt criminali din culpă și toată istoria oamenilor e întemeiată pe această culpă care nu ne sfâșie nici sufletele, nici gândirea, iar dacă vă întrebați ce s-a întâmplat mai departe aflați că tovarășul Mihalache a fost eliberat din celula sa și a trăit și el mai departe printre oamenii care îl legaseră de calorifer ca să nu ne otrăvească apa, oamenii aceștia l-au ales, mai târziu, să îi conducă, oferindu-i o mică funcție executivă în oraș, totul a fost șters cu buretele, și excesele din epoca de aur a dictatorilor, și excesele revoluționare, tovarășul Mihalache s-a săvârșit dintr-un cancer al limbii, o boală deloc banală, care ucidea rar, cel puțin la noi pe alee, existau și oameni care nu îl iertaseră și care nici nu îi ceruseră iertare, oamenii aceștia au văzut în cancerul limbii tovarășului Mihalache o dovadă că uite că Dumnezeu totuși există
(…)
Despre autor:
Andrei Crăciun (n. 1983) are studii superioare în administrație publică, științe politice, istoria ideilor și mentalităților, cultură și civilizație ebraică. A studiat la Universitatea din București, Escuela de Escritores din Madrid și Tel Aviv University. Este, din 2005, ziarist de presă scrisă. Publică în cele mai importante gazete și reviste din România, fiind un pionier al freelancing-ului în țara noastră. Se numără printre părinții fondatori ai îndrăgitului site Recorder.ro. A fost desemnat cel mai talentat tînăr ziarist (2005), cel mai bun tînăr ziarist de cultură (2010), cel mai bun editorialist (2011) și cel mai bun reporter din România (2012). Totodată, a publicat mai multe volume de eseuri, poezie și proză. Este tradus în italiană, spaniolă, portugheză și neerlandeză în cadrul proiectului european CELA (Connecting Emerging Literary Artists). La Editura Polirom a mai publicat Aleea Zorilor (2017).
