Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Odiseea căpitanului Cousteau”, de Alexandru Marinescu, ce a apărut de curând la Editura Polirom, în Colecția Hexagon. Cartea de călătorie. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:
Atras încă din adolescenţă de mare, Jacques-Yves Cousteau s-a înscris la Academia Navală din Brest. Aşa începe povestea celui care avea să devină unul dintre cei mai mari oceanologi ai lumii. După ce l-a întîlnit pe Philippe Tailliez, Cousteau a făcut primele scufundări şi drumul i s-a deschis larg spre realizarea celui mai mare vis al său: să cutreiere şi să exploreze oceanele lumii. Visul i s-a împlinit cînd a ajuns la comanda navei Calypso, la bordul căreia, vreme de patru decenii, a străbătut imensul continent albastru. A simţit tot timpul nevoia să afle mai mult, să îmbunătăţească metode şi tehnici şi să le împărtăşească, iar din expediţiile sale au rezultat mii de ore de filmări în adîncuri. Din gheţurile Antarcticii pînă în Marea Roşie, Marea Caraibilor şi Marea Mediterană, Odiseea căpitanului Cousteau ne poartă într-o călătorie fascinantă pe urmele celebrului explorator, mereu dornic să se avînte în necunoscut.
Fragment în avanpremieră:
Între obligaţii zilnice pe navă, cursuri de specializare, încercări de scafandre, Jacques-Yves Cousteau îşi găseşte timp pentru întemeierea unui cămin. Se căsătoreşte cu Simone Melchior, fiică şi nepoată de marinar, în iulie 1937 şi vor forma o familie trainică, luminată curând de zâmbetele copiilor. Simone Cousteau îl va seconda în toate acţiunile sale, fiindu-i un colaborator preţios şi destoinic.
Anul 1938 este cel al întâlnirii cu Frédéric Dumas, un tânăr din Sanary-sur-Mer a cărui pasiune pentru mare făcuse din el cel mai bun scufundător de pe Riviera, cu isprăvi cunoscute şi comentate de-a lungul întregii coaste. Primul contact are loc între Dumas şi Tailliez, bineînţeles, pe malul mării, într-o zi când Tailliez se întorcea de la o vânătoare submarină. Dumas va fi apoi din ce în ce mai des în compania lui Tailliez şi Cousteau. Între ei se naşte acea prietenie durabilă care rezultă dintr-o comunitate de idealuri şi pasiuni.
Uniţi în cele mai grele momente, dar şi în marile izbânzi, ei vor deveni un fel de muschetari ai mării, protagonişti celebri ai unei perioade eroice, la capătul căreia omul va fi câştigat un nou spaţiu al planetei.
Dar să nu anticipăm. Suntem încă în anul 1938, când încercările lui Cousteau de a pune la punct un aparat de scufundare sunt aproape de un sfârşit tragic. Cousteau era atunci ofiţer la bordul lui Pluton. Cu ajutorul armurierilor navei, construieşte un aparat de scufundare cu oxigen în circuit închis, asemănător cu aparatele clasice englezeşti, construite de sir Robert Davis, pentru părăsirea submarinelor în caz de avarie. Aparatul era format dintr-o butelie de oxigen şi un aşa-numit „plămân fals”, pe care Cousteau l-a făcut dintr-o cameră de motocicletă pe care scufundătorul o putea purta în jurul mijlocului. Oxigenul din butelie ajungea în „plămân”, de unde, printr-un tub, era inspirat. Aerul expirat se întorcea tot în „plămân”, dar după ce trecea întâi printr-un cartuş cu carbonat de sodiu, care avea rolul de a reţine bioxidul de carbon. Acest tip de aparat nu produce zgomot, fiindcă nu evacuează în apă nici un gaz.
Cousteau şi-a încercat scafandrul la Carqueiranne, pe coasta Atlanticului, aproape de vărsarea Garonnei. A coborât iniţial până la opt metri adâncime, mişcându-se sub apă în deplină libertate. La terminarea probei era convins că există în sfârşit un aparat care permite accesul omului în mare. A revenit apoi pentru o nouă scufundare, la adâncime mai mare. Ca măsură de precauţie, a cerut ca doi marinari să rămână la suprafaţă cu o barcă, deşi ştia că până la 15 metri adâncime oxigenul nu prezintă nici un pericol. Îngreunat cu cinci kilograme de plumb, a coborât sub apă cu sentimentul că se poate considera deja „un locuitor al celei mai bătrâne jungle din lume”. Ajunge fără nici o problemă până la 15 metri, urmăreşte bancurile de peşti, se strecoară după ei pe sub stâncile falezei, mai coboară puţin, până la 16 sau 17 metri, şi deodată este cuprins de convulsii. Buzele îi tremură, corpul se încovoaie ca un arc. Cu un gest reflex, înainte de a-şi pierde cunoştinţa, îşi smulge lestul şi corpul său se ridică la suprafaţă. Aici, din fericire, se aflau cei doi marinari în barcă. Zace bolnav câteva zile, apoi îşi revine.
Crezând că accidentul a avut loc din cauza funcţionării defectuoase a cartuşului care reţinea bioxidul de carbon, hotărăşte să construiască un nou aparat cu oxigen, căruia îi aduce unele îmbunătăţiri. Lucrează la realizarea lui în iarna 1938-1939, când se afla Porquerolles. Dar, când ajunge la 15 metri, convulsiile apar din nou, mai violente decât prima dată. „Nicicând n-am fost atât de aproape să mă înec”, va scrie mai târziu Cousteau.
După cele două accidente, o concluzie se desprindea cu claritate: la o presiune mai mare oxigenul pur devine o otravă puternică pentru organismul uman. Pericolul este cu atât mai mare cu cât tulburările apar brusc, fără un simptom prealabil.
După cele două accidente, o concluzie se desprindea cu claritate: la o presiune mai mare oxigenul pur devine o otravă puternică pentru organismul uman. Pericolul este cu atât mai mare cu cât tulburările apar brusc, fără un simptom prealabil.
Cousteau şi-a dat seama că, pentru a construi un scafandru performant, va trebui să găsească o nouă cale. Cu perseverenţa şi puterea sa de convingere, izbuteşte să obţină aprobarea oficială a superiorilor săi şi se consacră studierii „unui echipament pentru înotătorii de luptă”. Nu pentru mult timp însă, fiindcă norii grei ai războiului se îngrămădeau pe cerul Europei. Crucişătorul Dupleix, pe care era îmbarcat, primeşte ordin de plecare şi părăseşte Toulonul.
Pe coasta algeriană, la Oran, află vestea izbucnirii războiului. În lipsa scafandrilor profesionişti, experienţa sa de scufundător se dovedeşte preţioasă. O navă aliată, un torpilor englezesc, se afla imobilizată în port din cauza unui cablu de oţel care se înfăşurase pe axul şi palele elicei. Cousteau se scufundă mai întâi singur, apoi ajutat de colegii de pe Dupleix şi, după o muncă epuizantă, izbuteşte să elibereze elicea – nava poate pleca în misiune.
În 1940 se află la Marsilia şi comandantul său îi îngăduie să se ocupe de scufundări în timpul liber, după serviciul la bord.
Războiul care se abătuse asupra Franţei, cu tot cortegiul lui de nenorociri, i-a despărţit şi pe cei trei prieteni. Nu mai era timp pentru vânătoare submarină – începuse cumplita vânătoare de oameni. Trupele hitleriste pătrund pe teritoriul Franţei. În faţa puternicei ofensive inamice, mareşalul Pétain cere, la 17 iunie, armistiţiul, care va fi semnat câteva zile mai târziu. Acesta a stabilit o linie de demarcaţie între zona ocupată şi cea rămasă liberă, în sudul ţării. Navele flotei franceze nu aveau voie să părăsească porturile şi militarilor li se dă un concediu de armistiţiu.
Despre autor:
Alexandru Marinescu (n. 1936) este biolog, oceanolog, istoric al ştiinţelor, muzeolog. A fost şef de secţie la Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Gr. Antipa”, preşedinte al Comitetului Naţional Român al Consiliului Internaţional al Muzeelor, vicepreşedinte al Comitetului pentru Istoria şi Filozofia Ştiinţei şi Tehnicii al Academiei Române. De 45 de ani colaborează la emisiunea „Teleenciclopedia” a Televiziunii Române. A primit numeroase premii, a fost decorat cu Ordinul Meritul Cultural, în grad de ofiţer. A participat la expediţii în Oceanul Pacific (insulele indoneziene), în Marea Mediterană şi pe fluviul Saint-Laurent. A publicat 18 cărţi, articole ştiinţifice şi de popularizare a ştiinţei. A editat jurnalul antarctic inedit al lui Emil Racoviţă. Dintre volumele sale, amintim Cuceritori ai adîncurilor. Jacques-Yves Cousteau (1980), O expediţie numită Belgica (1991), Emil Racoviţă şi expediţia „Belgica” (1998), Jacques-Yves Cousteau, amiralul adîncurilor (1999), Umbra cornului de rinocer. Despre animale cu dragoste (2008).
