Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Omul de ianuarie”, de David Mitchell, care a apărut de curând la Editura Humanitas Fiction. Vă precizăm că miercuri, 20 ianuarie, ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (Bld. Regina Elisabeta nr.38), va avea loc o seară dedicată acestui roman, cea mai subtilă şi mai luminoasă carte semnată de David Mitchell, autorul bestsellerului internaţional Atlasul norilor. Vor vorbi despre carte Irina Margareta Nistor, Dan C Mihăilescu şi Angelo Mitchievici. Gazda întâlnirii va fi Denisa Comanescu, director general Humanitas Fiction. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:
În Omul de ianuarie, vocea lui Jason Taylor, un băiat de treisprezece ani din cel mai liniștit sat din Worcestershire, este la fel de puternică precum cea a lui Holden Caulfield din romanul De veghe în lanul de secară. La începutul anilor ’80, în Anglia încă bântuită de spectrul Războiului Rece, maturizarea lui Jason se petrece sub auspiciile întâmplărilor dramatice care pun stăpânire pe întreaga lume – e totodată vremea recesiunii lui Margaret Thatcher, a muzicii celor de la Duran Duran, a taberelor de țigani nomazi ajunși și în satul Black Swan Green –, o lume șocantă, greu de înțeles pentru un adolescent. Dar adevăratul război este pentru Jason cel de acasă, din mijlocul familiei pe cale să se destrame, și de la școală, unde luptele dintre băieți sunt dure și lasă urme adânci asupra unei firi contemplative și sensibile ca a celui care publică versuri sub pseudonim. De la prima dezamăgire trăită când fata de care se îndrăgostește, Dawn Madden, îi întoarce spatele, și de la culpa morală resimțită când provoacă, fără intenție, un accident grav, Jason e prins într-o serie de întâmplări care sfârșesc prin a-i schimba definitiv perspectiva asupra lucrurilor și chiar viața.
Fragment în avanpremieră:
Cei mai mulţi oameni cred că bâlbâiala şi blocajul sunt acelaşi lucru, dar ele, de fapt, sunt la fel de diferite ca diareea şi constipaţia. Blocaj e-atunci când spui primele sunete ale cuvântului, dar nu te poţi opri să le spui pe-aceleaşi, iar şi iar. Cam aşa: blo- blo- blo- blocaj. Bâlbâială-i atunci când te blochezi după primele sunete ale cuvântului. Cam aşa:
bâl…bâială! Eu pentru bâlbâială merg la doamna De Roo. (Chiar aşa o cheamă. Nume olandez, nu australian.) Am început să merg la ea din anul ăla, când toată vara n-a plouat un strop, şi Colinele Malvern se făcuseră cafenii, şi peste tot izbucneau incendii. Eram la domnişoara Throckmorton, care a jucat cu noi spânzurătoarea pe tablă, într- o după-masă când soarele se revărsa pe fereastră-năuntru. A scris:
PRIV–GH – – – – RE
Orice cap sec era-n stare să ghicească, aşa c-am ridicat şi eu mâna. Domnişoara Throckmorton a zis:
— Da, Jason? – şi- n momentul ăla viaţa mea s-a-mpărţit în două: Înaintea Spânzurătorii şi După Spânzurătoare.
Cuvântul privighetoare a răsunat în ţeasta mea, dar n-a vrut în ruptul capului să şi iasă de-acolo. Silaba pri- mi-a ieşit, nu-i vorbă, dar în privinţa celorlalte, cu cât mă forţam eu mai mult să le scot, cu-atât se strângea mai tare laţul care le ţinea înăuntru. Ţin minte că Lucy Sneads i-a şoptit ceva la ureche Angelei Bullock şi că amândouă şi-au înăbuşit chicotelile. Ţin minte cum se holba Robin South la o asemenea ciudată arătare. Şi eu m-aş fi holbat la fel, dacă nu era vorba despre mine. Când se bâlbâie, unui bâlbâit îi ies ochii din orbite, şi tremură tot, şi se-nroşeşte ca un luptător de skanderbeg, atunci când se-nfruntă c-un egal, şi gura i se-n-chideschide- nchideschide, ca unui peşte prins în plasă. Trebuie să fie, într- adevăr, o imagine haioasă.
Pentru mine însă, n-a fost haios deloc. Domnişoara Throckmorton aştepta. Fiecare copil din clasă aştepta. Fiecare cioară şi fiecare păianjen din Black Swan Green aşteptau. Fiecare nor, fiecare maşină de pe fiecare şosea, ba chiar şi doamna Thatcher în Camera Comunelor – toţi şi toate-nlemniseră, ascultau, priveau, se gândeau: Ce se- ntâmplă cu Jason Taylor?
Dar, indiferent cât de şocat, de speriat, de gâtuit, de ruşinat mă simţeam, indiferent cum arătam, ca un bătut-în-cap desăvârşit, indiferent cât de tare mă detestam eu singur că nu eram în stare să spun un cuvânt în propria mea limbă, n-am reuşit să scot „privighetoarea“ pe gură. A trebuit să spun, până la urmă:
— Nu ştiu sigur, domnişoară – la care domnişoara Throckmorton a zis:
— Înţeleg.
Şi chiar a-nţeles. A sunat-o pe mami-n aceeaşi seară şi, după numai o săptămână, am fost luat şi dus la doamna De Roo, logopeda clinicii de la Nodul Malvern. Asta, cu cinci ani în urmă.
Cred că tot cam atunci (poate chiar în aceeaşi după- masă), bâlbâiala s- a cuplat, în capul meu, cu Spânzurătoarea – de fapt, a căpătat înfăţişarea călăului care te spânzură. Buzele ascuţite, ca de ştiucă, nasul borcănat, pomeţii umflaţi, ca de rinocer, ochii- n roşiţi, fiin’că nu doarme niciodată. Mi- l şi închipui în sala bebeluşilor de la Spitalul din Preston, alegându-i: „An- tan- tichitan…“ Mi- l imaginez punându-mi un deget peste buzele umede, aplecându-se la urechea mea şi şoptindu- mi: „Al meu eşti!“ Dar îl simt cu-adevărat după mâini, nu după faţă. Degetele lui ca nişte şerpi mi se-nfig în partea dinapoi a limbii şi-mi apasă traheea-n aşa hal, că nimic nu mai reuşesc să spun. Cuvintele care-ncep cu n au fost întotdeauna preferatele Călăului. Când aveam nouă ani, mi-era groază de cei care mă- ntrebau: „Câţi ani ai?“ Am ajuns, pân’ la urmă, să ridic nouă degete, ca şi cum aş fi fost şmecher nevoie-mare, dar ştiu că persoana care mă-ntreba se gândea: „N-o fi putut să
spună, şi gata, nătărăul?“ Şi cuvintele cu y îi plăceau Călăului, dar în ultima vreme s-a plictisit de-alea şi le-a preluat pe cele cu s. Asta- i rău de tot. Uitaţi-vă-n orice dicţionar, şi-o să vedeţi care secţiune e cea mai groasă: litera S. Douăj’ de milioane de cuvinte încep cu n sau cu s. Cu excepţia cazului în care sovieticii ar declanşa un război nuclear, cel mai tare mă tem ca nu cumva Călăul să devină interesat de cuvintele cu j, fiin’c-atunci n-aş mai fi în stare să-mi pronunţ nici măcar numele. M-aş vedea nevoit să mi-l schimb, organizând o strigare publică, dar tati nu m- ar lăsa nici în ruptul capului.
Singura metodă prin care- l poţi păcăli pe Călău e să-ţi formulezi propoziţia-n minte mai întâi şi, dacă-ţi dai seama că urmează un bâlbo- cuvânt, să ţi-o modifici singur în aşa fel încât să eviţi cuvântul respectiv. Sigur, trebuie să faci asta fără ca persoana cu care vorbeşti să se prindă. Cititul dicţionarelor, cum fac eu, te ajută la genul ăsta de fandări şi piruete, numai că trebuie să ţii minte mereu cu cine vorbeşti. (Dac- aş vorbi cu vreun alt băiat de treişpeani şi- aş spune „melancolic“, de pildă, ca să nu mă bâlbâi încercând să spun „supărat“, aş ajunge de râsul curcilor, fiin’că nu se cuvine ca băieţii să folosească dintr-astea, vorbe de oameni mari, cum e şi „melancolic“. În tot cazul, nu la Şcoala Generală Publică din Upton- on- Severn.) O altă strategie constă în a câştiga puţin timp, zicând „…ăăă“ şi sperând ca, pentr- o clipă, concentraţia Călăului să slăbească şi tu să poţi strecura cuvântul cu pricina. Dar, dacă zici prea multe „ăăă“- uri, tot eşti privit ca un prostănac. În ultimă instanţă, dacă un profesor îţi pune o întrebare al cărei răspuns e- un bâlbo-cuvânt, cel mai bine te prefaci că nu-l ştii. De nenumărate ori am procedat aşa. Uneori, profesorii îşi mai ies din fire (mai ales dacă şi-au petrecut jumate din oră explicând ceva), dar adevărul e că orice e mai bine decât să ţi se pună eticheta de „gângavul şcolii“.
Asta, cel puţin, am reuşit mereu să evit, fie şi-n ultima Asta, cel puţin, am reuşit mereu să evit, fie şi-n ultima clipă, dar mâine-dimineaţă, la ora nouă şi cinci minute, se va întâmpla, orice aş face. Va trebui să mă ridic în picioare-n faţa lui Gary Drake şi Neal Brose, în faţa întregii mele clase, de fapt, şi să citesc din cartea domnului Kempsey, Predici simple pentru o lume complicată. O să fie zeci de bâlbo-cuvinte-n acea lectură, pe care n-o să pot să le substitui, şi n-o să pot să pretind că nu le ştiu, fiin’c-o să le am tipărite acolo, în faţa ochilor. Călăul, cu spânzurătoarea lui, o să-şi pregătească momentul, pe măsură ce-o să citesc, subliniindu-mi toate preferatele lui, cuvintele cu n şi cu s, şoptindu- mi la ureche: „Ia să te văd, Taylor, cum încerci să-l zici şi pe-ăsta!“ Ştiu deja: cu Gary Drake şi Neal Brose, şi cu toţi ceilalţi uitându- se la mine, Călăul o să mă strângă de gât, şi-o să-mi înfulece limba, şi-o să-mi pocească mutra. Mai rău decât pe-a lui Joey Deacon. O să mă bâlbâi mai rău decât m-am bâlbâit vreodată, de când mă ştiu. Până la nouă şi-un sfert, secretul o să mi se răspândească-n toată şcoala, ca un gaz toxic la un atac terorist. Cel mai târziu în prima recreaţie, viaţa mea n-o să mai merite trăită.
Cel mai grotesc lucru pe care mi-a fost dat să-l aud vreodată e-ăsta (Pete Redmarley a jurat pe mormântul lui că- i adevărat, aşa că s- ar putea chiar să fie): un băiat dintr- a douăşpea dădea examenul de calificare nivel A. Şi-avea nişte părinţi îndrăciţi, care făcuseră presiuni uriaşe asupra lui, să ia numai note maxime, iar în timpul examenului, băiatul a cedat nervos şi n-a mai reuşit nici măcar să priceapă-ntrebările. Şi-atunci, ce-a făcut? A scos două pixuri Bic Biro din penar şi le-a fixat cu vârfurile pe globii oculari, s-a ridicat de pe scaun şi- a izbit cu capu-n pupitru. Atunci şi acolo, în sala de examen. Pixurile i-au străpuns ochii în aşa hal, încât n-au mai rămas în afara găvanelor decât două cioturi de la celelalte capete, nu mai lungi de două degete. Domnul Nixon,directorul, a muşamalizat scandalul, ca să n-ajungă-n ziare sau mai ştiu eu ce. Oribilă poveste, greţoasă chiar, numai că eu, în momentul ăsta, mai degrabă l-aş omorî pe Călău aşa decât să-I îngădui să mă omoare el pe mine mâine-dimineaţă.
Vorbesc serios.
Despre autor:
Scriitorul englez DAVID MITCHELL s-a născut în 1969, la Southport, Lancashire. Își face studiile de literatură engleză și americană la University of Kent, urmând apoi un masterat de literatură comparată. Se mută în Sicilia și apoi în Japonia, la Hiroshima, unde ține cursuri de limba engleză timp de opt ani. Debutează cu romanul Ghostwritten (1999), câștigător al John Llewellyn Rhys Prize și nominalizat la Guardian First Book Award, căruia îi urmează, în 2001, number9dream, nominalizat la Booker Prize, și Atlasul norilor (Cloud Atlas, 2004; Humanitas Fiction, 2008, 2013), roman câștigător al British Book Literary Fiction Award și nominalizat la Booker Prize, Nebula Award și Arthur C. Clarke Award, ecranizat în 2012, cu Tom Hanks și Hale Berry în rolurile principale. În 2006 publică, de asemenea cu mare succes de critică și de public, Omul de ianuarie (Black Swan Green), urmat de The Thousand Autumns of Jacob de Zoet (2010), roman nominalizat la Booker Prize și distins cu Commonwealth Writer’s Prize, The Bone Clocks (2014) și Slade House (2015). În 2003, David Mitchell apare în antologia Granta a celor mai importanți tineri scriitori englezi, iar în 2007 este inclus de revista Time în topul celor mai influente o sută de personalități din lume. Printre numeroasele premii primite se află Geoffrey Faber Memorial Prize, South Bank Show Literature Prize și Richard and Judy Best Read of the Year Prize.
