Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Guadalajara”, de Iulian Popa, ce a apărut de curând la Editura Humanitas, Colecția 821.135.1 – Scriitori români contemporani. Volumul va fi lansat joi, 31 ianuarie, ora 19.00, în Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:
Iulian Popa debutează acum în volum după ce povestirile lui au fost publicate în reviste căutate pentru selecția lor de proză scurtă, ca Iocan, Revista de povestiri și Argos SF&F. Găsim aici un laborator cu 22 de experimente literare, explorări inedite de teritorii și personaje, dar și zone și situații care reverberează în povești alternative.
Povestirile lui Iulian Popa au un aer de stranietate și melancolie, indiferent că vorbesc despre criza din cuplu, singurătatea și debusolarea bătrâneții, despre lipsa de comunicare dintr-o lume alienată, uneori lipsită de speranță. Personajele lui traversează fantasmatic un spațiu bucureștean, în principal, a cărui imagine se recompune în jurul unor evenimente mărunte, trăite, din cauza unor sensibilități exacerbate dramatic și cu consecințe majore. În Guadalajara, gãsim o prozã a observației infinitezimale, uneori preocupată de surprinderea celor mai fine articulații sufletești și morale, alteori de schițarea unor tablouri pline de umor (mai degrabă întunecat), scrise alert, cu dialoguri vii.
Fragment în avanpremieră:
Terapie
Am deschis ochii și am privit spre lampa de neon, rotundă, ca un colac, plasată pe tavan de cineva într‑o evidentă pană de inspirație. Lumina se revărsa doar asupra mea și mai puțin asupra colegului de salon, ajuns aici în urma unor vorbe auzite de la colega de birou într‑o pauză de cafea, un pic altfel decât pauzele obișnuite, în care nu auzea altceva decât văicăreli sau fleacuri despre viețile altora. Și cine ar fi bănuit că un bărbat de nici cincizeci de ani, fără istoric cardiac, după spusele nevestei, poate face infarct la știrea că respectiva colegă era însărcinată. Acum stătea întins în patul de alături și, de când eram aici, nu reușisem să-mi dau seama dacă doar dormea sau era în comă. N‑aș fi știut ce‑i cu el aici dacă, la o zi după ce l‑au internat, nu ar fi povestit nevastă‑sa, venită în grabă dintr‑o delegație.
— De la fumul de țigară, cel mai sigur. Că erau toți în pauză și vorbeau despre sarcina colegei și știți cum e, spațiu mic, închis, și deodată i s‑a făcut rău.
Femeia vorbea aproape mâncând vocalele, convinsă că fumul a fost de vină, fără a‑și lua privirea de la soțul ei, care părea că se uită pe geam, lucru pe care poate l‑ar fi și făcut, dacă ar fi avut ochii deschiși.
Abia după plecarea soției, am aflat de la o asistentă, care știa toată povestea, că era în comă, dar că existau unele șanse să se trezească, ceea ce ar fi fost o veste bună pentru soție, exceptând faptul că, dacă avea să se trezească, exista posibilitatea să n‑o mai recunoască. Creierul fusese lipsit de oxigen câteva minute bune, nu se știe, spunea ea, câți neuroni muriseră din cauza asta și se aşteptau ca un RMN să le arate cât din creierul lui mai funcţiona. Acum, tuturor oamenilor li se întâmplă să le moară neuronii, e un proces natural, iar eu știu asta foarte bine, din moment ce mie îmi mor semnificativ mai mulți neuroni decât ar fi normal.
La o zi după, colega de birou veni în vizită, cu un buchet de flori și o cutie cu bomboane, alegere nu tocmai inspirată pentru un pacient cardiac, aflat în comă. Femeia, îmbrăcată într‑un palton scurt, din stofă gri, și o fustă, tot scurtă, dar neagră, intră în salon, fără să se uite la mine și se îndreptă spre patul celălalt, pe marginea căruia se așeză cu mare atenție, pentru a nu‑l deranja pe pacient. Avea în jur de treizeci de ani, poate mai puțin, și o eleganță care contrasta cu starea generală a salonului. Rămase acolo și‑l mângâie ușor pe frunte, îl atinse pe mână, însă tot nu‑mi aruncă nici măcar o privire, lucru care m‑aș fi așteptat să se întâmple, dat fiind că eram singurul din salon care putea vorbi.
Și se întâmplă ca exact în acel moment să intre doctorul, într‑o vizită scurtă, neprogramată. Cum intră, luă atitudinea lui sceptică, cu capul ușor dat spre spate, mâinile în buzunarele halatului și sprâncenele un pic ridicate la vederea cutiei cu bomboane. Ridică și mai mult din sprâncene când observă cum tânăra femeie îl ținea cu delicatețe de mână pe pacientul comatos. Zic asta pentru că puteam vedea totul din poziția în care stăteam, pe marginea patului, în capul oaselor, încercând să‑mi notez în caiet simptomele pe care le avusesem în cursul zilei, fapt mult apreciat de către domnul doctor. Acum însă, nu părea că venise pentru mine.
— Sunteți rudă? întrebă el, apropiindu‑se de femeie.
Domnul doctor se recomanda arareori. Toată lumea îl știa sau trebuia să‑l știe drept domnul doctor. Nu‑i plăcea să i se pronunțe numele. Puțini oameni puteau să‑i zică pe nume, doar uneori le permitea celor pe moarte sau apropiaților lor s‑o facă, deci faptul că nu știam cum îl cheamă nu putea decât să mă bucure.
— Colegi de birou, zise ea, un pic sfioasă, tot fără să se prezinte. La birou, suntem toți ca o familie. Suntem foarte apropiați, mai adăugă, fără a intra în detalii asupra apropierii dintre ei, deși sunt sigur că domnul doctor, la fel ca mine, nu ar fi obiectat la prezentarea eventualelor detalii.
Femeia își luă mâna de pe colegul de birou și își îndreptă atenția numai spre doctor.
— Se va trezi în curând? Că e în comă indusă, nu?
— Nu știm încă, răspunse doctorul și zâmbi ușor stingherit. E în comă, însă nu e indusă. Coma se induce doar la pacienții cu traume provocate de accidente, pentru a evita durerile. În cazul acesta, e doar comă și atât.
— Atât? întrebă femeia, cu o privire care indica o doză exagerată de optimism, dat fiind cum stăteau lucrurile.
Doctorul dădu din cap, ridică din umeri și spuse că el şi colegii lui vor face tot ce e posibil. Eu nu‑i văzusem vreodată pe aceşti colegi, dar fără îndoială că ei existau și aveau grijă de alți pacienți. Ieși din salon și colega de birou își reluă gesturile tandre și mângâierile aproape senzuale, la care un pacient bolnav de altceva ar fi răspuns neîndoielnic. Nu știu cât a stat acolo, fără să spună nimic. N‑am vrut să mă bag în vorbă cu ea, deși orice bărbat care nu ar fi fost în comă și‑ar fi dorit acest lucru.
A doua zi soția reveni, la aceeași oră la care, cu o zi înainte, venise colega, și nu am putut să nu mă întreb dacă nu cumva erau vorbite între ele. Apăru și domnul doctor, zâmbitor ca de obicei, deși asta nu însemna neapărat că avea de dat o veste bună. Au vorbit în șoaptă vreme de două sau trei minute, pesemne pentru a nu mă deranja și, când să iasă, soția îl întrebă pe doctor cu voce mai ridicată:
— Tot nu știu cum vă cheamă, poate că mi‑ați spus, dar oi fi uitat.
Doctorul se întoarse spre ea și schiță un zâmbet.
— Da, nu știu, e posibil să fi uitat. Sunt doctorul…
Mi‑am pus imediat mâinile la urechi.
Am adormit repede în acea noapte. Poate că medicamentele și‑au făcut efectul mai devreme sau poate că eram prea obosit. Când m‑am trezit, pe la șapte dimineața, nu mai era nimeni în patul de alături. O asistentă nouă intră în salon, grăbită, privi în fugă la ce scria pe o coală de hârtie și‑mi puse mai multe pastile lângă pat.
— Vi s‑a schimbat ceva la tratament azi, spuse ea cu o voce hotărâtă.
Am privit la pastilele noi și la paharul cu apă pe care tot ea îl pusese pe masa de lângă pat.
— Știți ce s‑a întâmplat cu domnul de la geam?
Întrebarea mea trebuie s‑o fi luat prin surprindere. Mă privi atentă pentru un moment și se apropie de mine, obturând lumina lămpii de neon.
— Pe hârtia mea nu scrie nimic de vreun alt pacient, zise ea, arătându‑mi hârtia.
M‑am uitat la patul gol și din nou la asistenta care stătea lângă mine și tot ce vedeam era haloul fluorescent al lămpii în formă de colac, din jurul capului ei.
Despre autor:
Iulian Popa s-a născut la Brăila, pe 3 august 1972. A urmat cursurile Facultății de Fizică a Universității București. Ulterior, a terminat un doctorat în fizică la Universitatea din Stuttgart. A publicat mai multe articole și lucrări de specialitate pe parcursul stagiilor de cercetare din Germania și Statele Unite.
