Filme-cărți.ro vă prezintă un fragment din romanul ”Animalul inimii”, de Herta Müller, ce a apărut de curând la Editura Humanitas Fiction, Colecţia Raftul Denisei, în traducerea Norei Iuga, o carte recomandată de blogul nostru. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:
O Românie de neimaginat astăzi, închisă, dominată de un regim al terorii îşi pune amprenta asupra vieţii oamenilor. Patru studenţi, şvabi din Banat, au intrat în vizorul Securităţii, bănuiţi fiind de scrierea unor poeme subversive. Când colega de cameră a naratoarei, Lola, moare, în aparenţă în urma unui suicid, lucrurile se schimbă definitiv pentru cei patru. Permanent căutaţi şi supravegheaţi de Securitate, ei ajung, după terminarea facultăţii, în oraşe diferite. Kurt este inginer la un abator, Georg, profesor, Edgar, învăţător, iar naratoarea, traducătoare. Cu toţii visează să plece din ţară, dar, odată sosiţi în Germania, trei dintre prieteni sunt în continuare urmăriţi şi ameninţaţi.
Patru tineri încearcă să supravieţuiască în universul totalitar românesc, cu regulile absurde, abuzurile şi teroarea sa tacită. Naratoarea, Edgar, Kurt şi Georg sunt în permanenţă hărţuiţi de căpitanul Piele, supuşi interogatoriilor umilitoare şi împinşi treptat spre un inevitabil sfârşit. În această lume, guvernată de figurile ameninţătoare ale securiştilor şi anchetatorilor şi bântuită de siluetele fantomatice ale nebunilor oraşului, cei patru tineri citesc pe ascuns literatură, se refugiază într-un limbaj cifrat, straniu ca o poezie suprarealistă, mereu cu iluzia evadării într-un Occident fantomatic. Doar trei dintre ei vor reuşi să fugă, iar tentaculele Securităţii se vor dovedi suficient de lungi pentru a-i ajunge din urmă, cu consecinţe dezastruoase pentru vieţile lor.
Fragment:
După film m-am dus la croitoreasă. Copiii ei se culcaseră. Am rămas în bucătărie. Era prima oară că mă duceam atât de târziu la ea. Nu s-a mirat. Am mâncat mere coapte. Fuma, îşi sugea obrajii şi avea o faţă ca a reginelor de şah ale bunicului. Derbedeul a ajuns în Canada, spuse ea, m-am întâlnit azi cu sor-sa. Bărbatul croitoresei fugise peste Dunăre fără să spună o vorbă. I-am povestit croitoresei despre regina albă şi cea neagră ale bunicului şi despre frizerul companiei şi despre bunica închinătoare şi despre cea cântătoare. Şi despre plantele tâmpite ale tatei, despre durerile de şale ale mamei.
Cele două bunici ale tale parcă ar fi cele două regine de şah ale bunicului tău, a spus. Cea închinătoare seamănă cu cea neagră, iar cea cântătoare cu cea albă. Închinăciunea e totdeauna neagră. N-am contrazis-o, dar mie mi se părea că e invers.
Bunica mea cântătoare este cea neagră. Ea ştie că fiecare are un animal al inimii. Ea îi fură bărbatul altei femei. Bărbatul o iubeşte pe femeia cealaltă, pe bunica mea cântătoare nu o iubeşte. Dar ea îl obţine, pentru că vrea să fie al ei. Nu pe el îl vrea, ci câmpul lui. Şi îl păstrează. El n-o iubeşte, dar ea ştie să-l stăpânească spunându-i: Animalul inimii tale e un şoarece.
Până la urmă totul a fost în zadar, pentru că după război câmpul a trecut în proprietatea statului.
De atâta disperare bunica a început să cânte.
Croitoreasa nu găsea nimic ieşit din comun că ştia atât de puţine lucruri despre mine. Părea să-i ajungă că eram studentă şi nu purtam cordoane. Am pus cheia de la căsuţa de vară pe pervazul ferestrei şi am uitat-o acolo. Îmi ziceam că nimeni nu aruncă o cheie. Edgar, Kurt şi Georg erau de părere că nu te poţi bizui pe croitoreasă. Eu le-am spus: Sunteţi bănuitori pentru că mamele voastre sunt croitorese. A trebuit să le promit că n-am s-o amestec pe croitoreasă în nimic din ceea ce ne privea. Edgar, Kurt şi Georg nu ar fi acceptat ca acea cheie să rămână acolo, pe pervazul ferestrei. Ar fi spus, ca în atâtea rânduri când deveneau bănuitori, poezia:
aveam câte un prieten în fiecare bucăţică de nor
de fapt aşa sunt prietenii când e atâta spaimă pe lume
mama spunea şi ea că e normal şi că nu accepta
să mă fac prieten
mai bine m-aş gândi la ceva serios
M-am întors abia noaptea târziu la căminul studenţesc. Pe drum am întâlnit trei supraveghetori, nu aveau treabă cu mine. Aveau treabă cu ei înşişi, mân cau prune verzi, cum făceau şi ziua. Era atâta linişte-n oraş, încât îi auzeam mestecând.
Călcam încet ca să nu-i deranjez din mâncat. Aş fi vrut să merg pe vârfuri, dar asta le-ar fi sărit în ochi. Mergeam şi mă făceam tot mai uşoară, ca o umbră, cred că ar fi fost imposibil să mă prindă cineva. Nu mergeam nici prea încet, nici prea repede. Prunele verzi erau în mâna supraveghetorilor negre ca şi cerul.
După două săptămâni m-am dus după-amiaza devreme la croitoreasă. Ea mi-a spus imediat: Ţi-ai uitat cheia, am văzut-o abia în ziua următoare. M-am gândit tot timpul că se făcuse noapte şi n-ai putut intra în cămin.
Centimetrul îi atârna croitoresei după gât. Cheia nu e de la cămin, e de acasă, am spus. Şi mă gândeam: Poartă centimetrul în jurul gâtului ca pe un cordon.
Pe urmă ceaiul a început să fiarbă în cană. Ea spuse: Mă uit la copiii mei cum cresc şi-mi doresc să folosească mai des decât tine cheia de acasă. Vărsă zahărul alături de ceaşcă. Mă înţelegi, întrebă ea. Am încuviinţat din cap.
Pentru că ne era frică, Edgar, Kurt, Georg şi cu mine eram în fiecare zi împreună. Şedeam împreună la masă, dar frica rămânea atât de personală în fiecare cap, exact cum o aduseserăm cu noi, când ne-am întâlnit.
Râdeam mult ca s-o ascundem de ceilalţi. Dar frica îşi pierde urma. Când îţi stăpâneşti obrazul, se strecoară în glas. Când reuşeşti să-ţi ţii în frig obrazul şi glasul, ca pe ceva fără viaţă, frica îţi părăseşte până şi degetele. Se aşază undeva, în afara pielii. Zace liberă în jurul tău, o poţi zări pe lucrurile din preajmă.
Vedeam a cui frică se afla în cutare loc, pentru că ne cunoşteam deja de mult. Adesea nu ne puteam suporta, pentru că depindeam unul de celălalt. Simţeam nevoia să ne spunem vorbe grele.
Tu cu mintea ta de şvab. Tu cu pripeala sau răbdarea ta şvăbească. Cu socotelile tale şvăbeşti. Cu mitocănia ta şvăbească. Tu cu râgâitul şi cu căscatul, cu ciorapii şi cu cămăşile tale de şvab, ziceam noi.
Tu, cur pictat de şvab, tu, vită încălţată şvăbească, tu, sac burduşit şvăbesc. Ne trebuia o furie formată din cuvinte lungi să ne despartă. Le inventam ca pe nişte măscări care puneau o stavilă între noi. Râsul era dur, ne sfredelea durerea. Mergeam repede pentru că ne cunoşteam pe dinăuntru. Ştiam exact ce-l răneşte pe celălalt. Durerea lui ne aţâţa. Trebuia să se frângă sub iubirea asta crudă şi să simtă cât de puţin rezista. Fiecare ocară o stârnea şi pe următoarea, până când cel atins tăcea. Şi câteva clipe după aceea. Preţ de câteva clipe, cuvintele loveau în obrazul lui mut ca lăcustele în ogorul secătuit.
În frica aceea văzuserăm, mai mult decât era permis, unul în celălalt, în această încredere oarbă aveam nevoie de reversul ei, care apărea pe neaşteptate. Ura putea să calce totul în picioare. Atât de aproape de ea putea să cosească iubirea, deoarece creştea la loc ca iarba grasă. Scuzele alungau atât de repede supărarea, cât îţi ţii răsuflarea în gură.
Cearta căutată cu lumânarea era totdeauna o intenţie, doar ce provoca ea rămânea o eroare. La sfârşitul furiei se exprima de fiecare dată iubirea, fără a inventa cuvinte. Ea era mereu prezentă. Dar, când ne certam, iubirea avea gheare.
Edgar îmi spuse odată, când mi-a dat cheia de la căsuţa de vară: Tu, cu zâmbetul tău şvăbesc. Am simţit imediat ghearele şi nu ştiu cum de nu mi-a căzut atunci gura din obraz. În retrospectiva acelor zile m-am simţit atât de neajutorată, încât nu mi-a venit în minte nici o replică. Poate gura mea devenise o păstaie de mazăre verde. Atât de înguste îmi imaginam buzele pe care nu voiam să le am. Un zâmbet şvăbesc era ca tata pe care nu puteam să mi-l aleg. Ca mama pe care nu voiam s-o am.
Despre autoare:
Herta Müller s-a născut la 17 august 1953 în satul Niţchidorf din Banatul şvăbesc. A studiat germana şi româna la Universitatea din Timişoara, lucrând apoi ca traducătoare într-o fabrică şi ca profesoară. A intrat în vizorul Securităţii şi a început să fie persecutată după refuzul ei de colaborare şi în urma prieteniei cu membrii societăţii Aktionsgruppe Banat. În 1982 debutează cu volumul de povestiri Ţinuturile joase (Niederungen, Kriterion; Humanitas Fiction, 2012), masiv cenzurat, care va apărea în 1984 şi în RFG. Din 1985 operele Hertei Müller au fost interzise în România. Presiunile tot mai puternice din partea Securităţii au forţat-o să emigreze în Germania în 1987, iar de atunci trăieşte la Berlin. Publică romane: Omul este un mare fazan pe lume (Der Mensch ist ein großer Fasan auf der Welt, 1986; Humanitas Fiction, 2011), Călătorie într-un picior (Reisende auf einem Bein,1989; Humanitas Fiction, 2010), Încă de pe atunci vulpea era vânătorul (Der Fuchs war damals schon der Jäger, 1992; Humanitas Fiction, 2009), Animalul inimii (Herztier, 1994), Astăzi mai bine nu m-aş fi întâl-nit cu mine însămi (Heute wär ich mir lieber nicht begegnet, 1997; Humanitas Fiction, 2014), Leagănul respiraţiei (Atemschaukel, 2009; Humanitas Fiction, 2010); volume de eseuri, între care Hunger und Seide (Foame şi mătase, 1995), Der König verneigt sich und tötet (Regele se înclină şi ucide, 2003) şi Mereu aceeaşi nea şi mereu acelaşi neică (Immer derselbe Schnee und immer derselbe Onkel, 2011; Humanitas Fiction, 2011), me-moriile Mein Vaterland war ein Apfelkern (Patria mea era un sâmbure de măr, 2014), volume de povestiri, precum şi volume de poeme-colaj. Este laureată a numeroase premii importante, printre care Premiul Kleist (1994), Premiul european pentru literatură Aristeion (1995), Premiul IMPAC Dublin (1998), Premiul pentru literatură al Fundaţiei Konrad Adenauer (2004). Academia Suedeză îi atribuie în 2009 Premiul Nobel pentru literatură.
