Recital Diana Damrau (soprană), Xavier de Maistre (harpă) – duminică, 1 septembrie 2019, ora 16:30
Festivalul Internaţional „George Enescu”, ediţia XXIV, 2019
Seria „Recitaluri şi concerte camerale” – Ateneul Român
Da, numai astfel poate fi catalogat recitalul Dianei Damrau şi al harpistului Xavier de Maistre ce a avut loc în a doua zi a Festivalului Internaţional „George Enescu”, ediţia cu numărul 24, desfăşurată în acest an sub tema „Lumea în armonie” şi patronată de directoratul artistic al maestrului Vladimir Jurowski. Fiind prima reprezentaţie din seria „Recitaluri şi concerte camerale”, emoţiile au fost şi mai mari, mai ales în rândurile publicului meloman, dar şi pentru mine, personal. Căci, aşa cum am mai spus, este o onoare şi o bucurie de a vedea pe scenele bucureştene artişti de talie mondială la care, în mod obişnuit, românul iubitor de muzică nu are acces direct.
Pe Diana Damrau am avut plăcerea să o ascult în aproape toate înregistrările audio şi video pe care le-am găsit, apreciindu-i talentul în roluri ca Regina Nopţii din din Flautul Fermecat de Mozart, Lucia din Lucia di Lammermoor şi Linda din Linda di Chamonix , ambele de Donizetti, dar şi Violetta din La Traviata de Verdi. De fiecare dată, am fost impresionat de evoluţiile sale frumoase. Însă nimic nu m-ar fi putut pregăti pentru impactul emoţional copleşitor de care am avut parte aflându-mă în sală şi urmărind live această stea a teatrului liric internaţional. Într-adevăr, este o stea ce parcă s-a desprins de pe firmament şi a venit pentru un timp pe Pământ pentru a ne bucura pe noi, muritorii. Şi cu câtă modestie, căldură şi generozitate face acest lucru. Diana Damrau este cu adevărat o zeiţă a scenei şi a muzicii. Simpla apariţie şi prezenţă scenică te vrăjeşte şi te face să nu-ţi mai poţi desprinde privirea de pe statura sa. E cu totul şi cu totul magnetică. Şi încă de la primul pas pe care l-a făcut pe podiumul Ateneului, am putut observa graţia, rafinamentul şi, mai ales, inteligenţa acestei artiste desăvârşite.
Iar inteligenţa aceasta o însoţeşte în fiecare secundă în care se află pe scenă. Doar astfel poate un artist să surprindă şi să capteze publicul – alăturând talentului nativ inteligenţă şi cultură. Iar Diana Damrau are din toate câte ceva mai mult. Căci a reuşit să transforme un recital ce putea fi tern şi şters într-un adevărat foc de artificii artistice. Lieduri şi mélodie ce nu deţin aparent nimic teatral au fost transformate de soprană şi de acompaniatorul ei într-un spectacol excepţional, subliniat de expresiile faciale şi gesturile echilibrate, dar pline de pasiune şi simbolistică pe care Diana Damrau le-a folosit în redarea sentimentelor exprimate de compozitori şi poeţi prin muzică şi versuri. Pot spune liniştit că nu am asistat la un obişnuit recital muzical, ci la o demonstraţie pură de artă, romantism, lirism şi poezie, aspecte îmbinate de minune cu un program muzical atât de rar auzit pe scenele româneşti, dar atât de plin de farmec. Datorită acestui repertoriu ce s-a întins pe perioada a două ore şi care a cuprins melodii şi lieduri semnate de Felix Mendelssohn, Serghei Rachmaninov, Reynaldo Hahn, Vladimir Vlasov şi Francis Poulenc, publicul a putut să aprecieze justa valoare a vocii Dianei Damrau. O voce angelică, suavă, dar puternică, îmbinând zborul eteric al unor acute uşoare, dar vibrante, şi accentele pământii, ancorate în realitate ale unui registru mediu bine conturat. O voce care oscilează între coloratură şi soprană lirică şi care face faţă cu brio unui repertoriu destul de larg. Eleganţa prin care îşi conduce vocea, făcând un slalom printre note, frazarea nuanţată, pianissimele alternate cu fortissimele impresionante şi toate acele triluri spectaculoase care o caracterizează de multă vreme, fac din performanţa Dianei Damrau un adevărat miracol divin.
Şi atunci când alături unei asemenea voci şi personalităţi un instrument cu rezonanţe divine, harpa, nu poate decât să rezulte o performanţă unică şi memorabilă. Căci Xavier de Maistre, partenerul şi acompaniatorul Dianei Damrau pe scena Ateneului a dovedit o forţă, o eleganţă, o pasiune şi o virtuozitate care le-au egalat pe cele ale sopranei. În cele trei momente solistice („Le Rossignol” de Lizszt, aranjament de Henriette Renie, „Allegro de concert” de Enescu şi „Legende” de Henriette Renie), harpistul a smuls publicului hipnotizat de rapiditatea interpretării ropote de aplauze şi urale. Aproape că era să o întreacă în admiraţie pe diva serii. Însă cei doi se cunosc reciproc foarte bine, se observă de departe chimia artistică pe care o au pe scenă şi ştiu să-şi echilibreze foarte bine şi în mod inteligent evoluţiile recitalurilor susţinute. Dovadă stă şi reacţia spectatorilor de la finalul serii, spectatori care au reuşit să îi aducă pe protagonişti înapoi pe scenă pentru 3 bis-uri absolut incredibile: liedurile „Nichts” şi „Wiegenlied” de Richard Strauss şi chanson-ul „Villanelle” de Eva Dell’Acqua (aceasta din urmă punând în valoare agilitatea vocală de coloratură care a făcut-o atât de cunoscută pe Diana Damrau).
Nu pot să închei decât afirmând încă o dată că am asistat la o întâlnire miraculoasă între o voce de sorginte divină şi un instrument asemenea. O seară de neuitat atât pentru cei care deja o apreciau pe Diana Damrau, dar şi pentru cei care au fost la primul contact cu arta sa. Un recital care, cred eu, ne-a făcut pe mulţi să admirăm şi să căutăm mai multă muzică dedicată harpei şi, de asemenea, să îl căutăm mai des pe Xavier de Maistre, acest maître al instrumentului zeilor. Iar, în final, vă invit să veniţi la Festivalul „George Enescu” sau, cel puţin, să urmăriţi live streaming-ul de pe https://www.festivalenescu.ro/live/, sau să le audiaţi pe http://www.romania-muzical.ro/.
(Sursă fotografii: Festivalenescu.ro, Francemusique.fr)
