Există în cinema o lungă tradiție de a reflecta asupra suferinței umane, dar puține teme sunt tratate cu o sinceritate atât de viscerală și totodată poetică precum pierderea. Nu vorbim aici doar despre moartea în sens biologic, ci despre pierderea ca fenomen interior, ca erodare a sensului, ca gol lăsat de absență. Trei filme – Manchester by the Sea (2016), The Broken Circle Breakdown (2012) și Departures (2008) – reușesc nu doar să dramatizeze acest sentiment, ci să-l transforme într-o meditație cinematografică profundă, aproape terapeutică.
1. Manchester by the Sea (2016)
Primul pe listă este filmul lui Kenneth Lonergan, care construiește în Manchester by the Sea un personaj principal ce pare mai aproape de o fantomă decât de un om viu. Lee Chandler, interpretat magistral de Casey Affleck, e un bărbat epuizat de vină, care trăiește o viață de autopedeapsă tăcută în Boston. Filmul pornește de la un deces – fratele lui Lee moare și îl lasă tutore al nepotului adolescent – dar adevărata tragedie este una mai veche, ascunsă cu dibăcie în structura narativă.
Lonergan evită melodrama și artificiul, preferând o construcție în care prezentul se împletește cu flashback-uri dozate meticulos, astfel încât spectatorul descoperă odată cu Lee ce înseamnă cu adevărat durerea care l-a modelat. Momentul în care aflăm motivul real pentru care Lee a părăsit orașul e devastator – nu doar pentru că ne confruntă cu o tragedie absolută, ci pentru că ne obligă să înțelegem cum e să trăiești după ce totul s-a pierdut. Fără promisiuni de iertare, fără speranță de reintegrare. “Manchester by the Sea” este un film despre incapacitatea de a merge mai departe și despre acceptarea acestui blocaj ca formă de supraviețuire. Este rareori reconfortant, dar întotdeauna autentic.
2. The Broken Circle Breakdown (2012)
The Broken Circle Breakdown, filmul belgian regizat de Felix Van Groeningen, își construiește narațiunea în jurul unei iubiri intense dintre Didier, un muzician de bluegrass, și Elise, o tatuatoare. Idila lor – senzuală, poetică, aparent invincibilă – este zguduită până în temelii atunci când fiica lor, Maybelle, este diagnosticată cu o boală incurabilă.
Ce impresionează în The Broken Circle Breakdown nu este doar emoția copleșitoare, ci structura narativă de tip mozaic, care alternează planurile temporale și amestecă fericirea trecutului cu dezastrul prezentului într-un mod care simulează memoria însăși. Filmul nu respectă un fir cronologic, ci se desfășoară ca o melodie sincopată. Filmul devine astfel și o meditație asupra felului în care oamenii diferiți se destramă în ritmuri opuse în fața aceleiași dureri.
3. Departures (2008)
Departures (sau Okuribito în original), ultimul film de pe listă, vine ca o lecție de o tandrețe devastatoare. Povestea urmărește un violoncelist, Daigo, care își pierde slujba și revine în orașul natal. Acolo, din lipsă de opțiuni, se angajează fără să știe într-o firmă de „îngrijare a decedaților”, specializată în nokanshi – ritualul de pregătire a trupului înainte de înmormântare.
Ce ar putea deveni în alt context o comedie de situație sau o dramă bizară, se transformă într-o poezie cinematografică despre acceptarea morții ca parte a vieții. Prin ochii lui Daigo, și implicit prin ochii noștri, moartea devine nu o tragedie absolută, ci un act de trecere demnă, în care gesturile contează, liniștea se transformă în comunicare, iar atingerea devine formă de compasiune.
Este imposibil să privești acest film fără să simți un nod în gât și o senzație de liniște tulburătoare. Nu pentru că e înfiorător, ci pentru că ne reamintește ceva simplu și profund: moartea nu e întotdeauna sfârșit, ci poate fi și un act de iubire.
Fiecare dintre cele trei filme propuse în acest top tratează pierderea dintr-un unghi diferit – vină iremediabilă, destrămare a dragostei, ritual și asumare culturală. Însă toate evită sentimentalismul facil. Nu caută să vândă lacrimi, ci adevăruri. Nu încearcă să „vindece” suferința, ci s-o facă vizibilă, acceptabilă, recognoscibilă.
