Filme-cărți.ro vă prezintă un fragment din volumul ”Soții și concubine”, de Su Tong, apărut de curând în cadrul Colecției Biblioteca Polirom-Actual. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:
Lumea lui Su Tong este lumea burgheziei decadente, un rol insemnat revenindu-le tinerelor din prima jumatate a secolului XX si din perioada Revolutiei Culturale lansate de Mao Zedong. Songlian, protagonista nuvelei care da titlul volumului, este o tinara de 19 ani care abandoneaza studiile universitare dupa sinuciderea tatalui.
Ea devine a patra sotie a lui Chen Zuoqian, un comerciant de virsta mijlocie, naratiunea explorind relatiile cu membrii familiei Chen, mai ales cu sotiile mai in virsta ale stapinului, pentru ca in final sa scoata la iveala adulterul, pedeapsa si nebunia. Ciclul „Viata de femeie” creioneaza o analiza psihologica profunda a vietii unei femei, de la ipostaza de tinara frumoasa care isi cauta fericirea in bratele unui barbat bogat pina la cea de batrina paralizata care traieste cu nostalgia scurtei cariere de actrita. „O altfel de viata” aduce in prim-plan doua surori a caror relatie simbiotica va sfirsi cu imbolnavirea uneia dintre ele atunci cind cealalta decide sa se casatoreasca. „Arta gradinaritului”, cea de-a patra poveste, arata cum absurdul si banalitatea unei situatii pot lua proportiile unei tragedii, traite diferit de fiecare dintre membrii unei familii bogate.
Fragment în avanpremieră:
Songlian, cea de‑a patra soţie, avea 19 ani când ajunse la curtea familiei Chen. Îşi făcu intrarea la căderea nopţii, prin poarta vestică din dos, într‑un baldachin purtat pe umeri de patru ţărani. Servitorii care spălau nişte lână veche lângă fântână, văzând baldachinul, intrară pe furiş pe poarta în formă de lună. Din baldachin coborî o studentă în cămaşă albă şi fustă neagră. Crezând că domnişoara cea mare care studia la Pekin se întorsese acasă, se apropiară toţi, însă văzură că nu este ea, ci o studentă al cărei chip acoperit de praf trăda extenuarea. În anul acela, Songlian era tunsă scurt, părul îi venea până în dreptul urechilor şi îl ţinea strâns la spate cu o panglică de mătase albastră ca cerul. Avea faţa rotundă, nemachiată, părând puţin palidă. Songlian se dădu jos din baldachin. Rămase în picioare pe iarbă, uitându‑se de jur‑împrejur, cu un aer pierdut şi cu un cufăr împletit din nuiele acoperit de fusta ei neagră. Razele soarelui tomnatic îi dădeau siluetei ei fine şi delicate un aer rigid, de păpuşă din carton. Îşi ridică braţul şi se şterse de transpiraţie pe frunte. Servitorii observară imediat că se ştersese pe mâneca hainei, şi nu pe batistă. Acest mic detaliu le lăsă o impresie puternică.
Songlian se duse lângă fântână şi îi zise lui Yan’er, una dintre servitoarele care spălau lână :
— Nu m‑am spălat de trei zile, lasă‑mă să‑mi dau cu nişte apă pe faţă.
Aceasta îi scoase o găleată de apă, apoi o privi cum îşi afundă faţa. Trupul curbat al lui Songlian părea o tamburină care fremăta uşor la orice atingere.
— Vrei săpun ? o întrebă Yan’er.
Songlian nu răspunse. Yan’er o întrebă din nou :
— Nu‑i prea rece apa ?
Fata tot nu‑i răspunse. Yan’er le aruncă o privire complice celorlalte servitoare de lângă fântână, care începură să râdă, ţinând mâna la gură. Servitorii, care puteau uşor să‑şi dea seama de poziţia socială a oaspeţilor familiei Chen, bănuiau că fata nou‑venită trebuie să fie vreo rudă săracă. În acel moment, Songlian îşi întoarse brusc capul. Chipul ei spălat exprima o răceală şi mai izbitoare. Sprâncenele subţiri şi negre se apropiau uşor una de alta. Privind‑o cu dispreţ pe Yan’er, o întrebă :
— De ce râzi prosteşte ? Mai bine te‑ai duce să arunci apa.
Yan’er continuă să râdă :
— Dar cine eşti tu de faci pe grozava ?
Songlian îi făcu vânt servitoarei, apoi îşi ridică de jos cufărul din nuiele şi se depărtă de fântână. După câţiva paşi, se întoarse şi zise :
— Cine sunt eu ? Veţi afla în curând.
A doua zi, toată curtea Chen află că stăpânul Chen Zuoqian îşi luase o a patra soţie, pe nume Songlian. Aceasta a fost instalată în pavilionul dinspre sud, în grădina din spate, chiar lângă locuinţa celei de‑a treia soţii, Meishan. Chen Zuoqian i‑o dădu ca servitoare pe Yan’er, care lucrase înainte ca menajeră.
Ziua următoare, când se duse să o vadă pe Songlian, Yan’er avea inima cât un purice. Cu capul plecat, o strigă :
— Cea de‑a patra soţie !
Songlian uitase deja incidentul avut cu Yan’er sau poate că nu reţinuse deloc figura servitoarei. În acea zi, Songlian purta un qipao din mătase şi o pereche de papuci brodaţi. Se refăcuse complet după o noapte de odihnă şi părea mult mai drăguţă. O trase pe Yan’er mai aproape, o examină şi îi zise lui Chen Zuoqian, care era lângă ea :
— Nu arată rău.
I se adresă apoi lui Yan’er :
— Lasă‑te puţin jos să‑ţi văd părul !
Fata se lăsă jos, simţind mâna stăpânei umblându‑i prin păr şi cercetând‑o minuţios. După un timp, o auzi pe Songlian zicând :
— Se pare că nu ai păduchi ! Am oroare de păduchi !
Yan’er îşi muşcă buzele şi nu zise nimic. Avea impresia că unghiile lui Songlian îi tăiaseră pielea capului precum nişte lame reci de gheaţă. O durea puţin. Songlian o întrebă :
— De ce îţi miroase aşa părul ? Este dezgustător, ia un săpun şi du‑te să te speli pe cap.
Yan’er se ridică în picioare, dar rămase ţintuită locului, cu mâinile atârnând pe lângă ea. Chen Zuoqian îi aruncă o privire severă :
— Nu ai auzit ce ţi‑a zis stăpâna ?
— Ieri doar ce m‑am spălat pe cap, protestă Yan’er.
— Nu mai răspunde ! spuse Chen Zuoqian ridicând tonul. Dacă ţi‑a zis să te speli pe cap, atunci aşa faci. Ai grijă că ţi‑o iei !
Yan’er luă un lighean cu apă şi se duse să se spele pe cap, sub un măr sălbatic. Se considera victima unei nedreptăţi, prin urmare sentimente de ură se adunau în sufletul ei ca nişte bucăţi grele de metal. Sub razele soarelui din acea după‑amiază, adierea vântului legăna domol cămaşa albă şi fusta neagră a celei de‑a patra soţii, întinse pe frânghia de rufe legată între doi meri. Yan’er se uită cu atenţie împrejur, în grădina din spate era pustiu şi linişte. Se apropie de hainele întinse la uscat şi scuipă întâi pe cămaşa albă, apoi pe fusta neagră ale lui Songlian.
În acel an, Chen Zuoqian împlinea cincizeci de ani. La această vârstă o făcu pe Songlian concubină, însă acest lucru se petrecuse oarecum în taină. Cu o zi înainte de sosirea lui Songlian, prima soţie, Yuru, nu ştia nimic. Când Chen Zuoqian merse cu cea de‑a patra soţie să i‑o prezinte lui Yuru, aceasta era în
sala de rugăciune, unde recita sutre numărând perlele unei mătănii. Chen Zuoqian făcu prezentările :
— Aceasta este prima soţie.
Când Songlian înaintă spre ea să o salute conform ritualului, aţa pe care erau înşirate perlele din mâna ei se rupse. Perlele se împrăştiară peste tot. Yuru dădu la o parte scaunul de mahon cu spătar pentru a se apleca să le adune, repetând cu voce joasă : „E un păcat, e un păcat !“. Songlian vru să o ajute, însă Yuru o dădu uşor la o parte, în timp ce repeta : „e un păcat, e un păcat“, fără să se uite deloc la ea. Privindu‑i trupul gras, aplecat pe pardoseala umedă, Songlian chicoti încet, pe tăcute, punându‑şi mâna la gură. Se uită la Chen Zuoqian care îi spuse :
— Bine, haide să mergem !
Trecând pragul sălii de rugăciune, Songlian îl luă de braţ pe Chen Zuoqian şi îi zise :
— Ce bătrână este ! Are vreo sută de ani ?
Chen Zuoqian nu îi răspunse. Songlian continuă :
— Crede în Buda ? Cum de recită sutre acasă ?
— Credinţă ? Nu are ce face şi îşi umple timpul cum poate, îi răspunse Chen Zuoqian.
La cea de‑a doua soţie, Zhuoyun, Songlian se bucură de o primire foarte călduroasă. Aceasta îi ceru servitoarei să‑i aducă seminţe de pepene, de floarea‑soarelui şi de dovleac, dar şi tot soiul de fructe confiate. Se aşezară, iar Zhuoyun începu îndată să povestească despre seminţe :
— Aici nu se găsesc seminţe bune. Seminţele pe care le mănânc eu sunt toate cumpărate de la Suzhou şi trimise aici.
Songlian sparse seminţe în compania ei o bună bucată de vreme, însă la un moment dat începu să se plictisească. Nu îi plăcea să ronţăie, însă nici nu ştia cum să o spună. Îi aruncă o privire discretă lui Chen Zuoqian sugerându‑i că ar vrea să plece, însă bărbatul se prefăcu că nu înţelege şi îşi arătă dorinţa de a mai rămâne puţin. Songlian presupuse că stăpânul are o slăbiciune aparte pentru Zhuoyun, prin urmare nu se putu abţine să cerceteze mai amănunţit chipul şi trupul acestei femei. Chipul lui Zhuoyun degaja un aer de blândeţe şi delicateţe pe care nici măcar ridurile fine şi pielea puţin lăsată nu‑l puteau ascunde. Toate gesturile şi manierele ei dădeau la iveală ţinuta elegantă a unei domnişoare de familie bună. Songlian se gândi că unei femei ca Zhuoyun trebuie să‑i fie uşor să se facă iubită de bărbaţi. Pe de altă parte şi femeile trebuie să o aprecieze. Aşa că Songlian o strigă în scurt timp „soră Zhuoyun“.
Cea de‑a treia soţie, Meishan, locuia cel mai aproape, însă Songlian o vizită ultima. Auzise vorbindu‑se despre frumuseţea deosebită a acesteia, aşa că îşi dorea foarte mult să o cunoască. Chen Zuoqian însă nu vru să o însoţească.
— Locuieşte aici lângă tine, poţi să te duci singură, fără mine, îi spuse el.
— Am fost deja, dar servitoarea mi‑a zis că este bolnavă, nu m‑a lăsat să intru la ea, îi explică Songlian.
— Cum e nemulţumită de ceva, zice că e bolnavă, mormăi Chen Zuoqian. Vrea să mi se urce în cap.
— Şi o laşi să ţi se urce ? îl întrebă Songlian.
— Nici gând ! îi răspunse Chen Zuoqian dând din mână. O femeie nu poate niciodată să se urce în capul unui bărbat.
Trecând prin faţa pavilionului dinspre nord, Songlian remarcă fereastra lui Meishan, la care atârna o perdea roz de bumbac. Din interior, se simţea ieşind un parfum de flori şi de iarbă. Songlian se opri un moment în faţa ferestrei. Murind de curiozitate să arunce o privire în interior, ridică încet perdeaua, cu respiraţia tăiată. Îi fu atât de teamă, că era să‑şi dea sufletul. În spatele perdelei, Meishan o privea şi ea la rândul ei. Privirile li se întâlniră pentru o clipă, apoi Songlian o luă la fugă.
La lăsarea serii, Chen Zuoqian veni să petreacă noaptea la Songlian în cameră. Aceasta îl ajută să se dezbrace şi vru să‑i pună pijamalele.
