Am fost onorat să moderez lansarea impresionantei „Istorii a Poloniei. Terenul de joacă al lui Dumnezeu”, aparută recent la Editura Polirom, în două volume care insumeaza cam 1200 de pagini, scris de istoricul britanic Norman Davies, îndrăgostit şi la propriu (căsătorit cu o poloneză), dar şi la figurat de Polonia (fapt ce nu i-a alterat deloc simţul critic), în cadrul ultimei ediţii a Târgului de Carte Bookfest în prezenţa Ambasadorul Republicii Polone la Bucureşti, ES Marek Szczygie, a istoricului (printre multe altele) Mihai Răzvan Ungureanu, coordonatorul colecţiei Historia a Editurii Polirom şi a directorului editorial Andrei Şerban. Tot perpelindu-mă o săptămână înainte, căutând întrebări pertinente şi rumegând vastul subiect al istoriei poporului polonez, mi-am dat seama că noi, românii simţim în mod indiscutabil o fascinaţie/admiraţie faţă de Polonia, poporul polonez şi, mai ales, momente din istoria polonezilor.
M-am întrebat care este motivaţia acestui fenomen interesant. Evident, nu numai românii au admirat istoria destul de tragică a poporului polonez, aceste sentimente fiind prezente în întreaga lume şi mai ales în Franţa şi lumea anglo-saxonă, terenurile predilecte ale imigraţiei poloneze. Lumea liberă a resimţit admiraţie romantică amestecată cu compasiune faţă de toţi revoluţionarii fără speranţă care, aparent, luptau cu morile de vânt. Norman Davies ofera o explicaţie pentru geneza acestei admiraţii „insurgenţii s-au bucurat de un deosebit succes. Jertfele lor au generat sentimentul de superioritate morală împotriva căruia forţele statelor ce au împărţit Polonia nu puteau face nimic. Suferind fizic, ei au înălţat Cuvântul pe o poziţie de respect suprem în tradiţia poloneză. (…) din fiecare generaţie de polonezi au facut parte şi indivizi indiferenţi faţă de propria supravieţuire, ce s-au ridicat cu un curaj disperat împotriva asupritorilor”Această luptă a lui David împotriva a trei Goliat mustea de eroism si jertfe după cum un poem edificator o clama poetic „Armate numeroase, generali cutezători/ Poliţii oficiale, secrete, de ambele sexe/ S-au reunit cu toate-dar împotriva cui?/ A câtorva idei- nimic nou în ele nu-i.”
Admiraţia românilor faţă de polonezi se poate explica si prin complexele noastre de inferioritate, după cum observa şi profesorul Lucian Boia. Dacă noi le avem de inferioritate, ei s-ar părea că le au de superioritate. Şi nu fără temei! Românii sunt conştienţi că nu au fost nicicând o mare putere (nici măcar mijlocie, orice am crede despre România interbelică, ea şi-a arătat limitele în 1940), dar asta nu înseamnă ca nu şi-ar fi dorit să fie. Polonia a fost o mare putere continentală in Evul Mediu (la un moment dat ocupând nu mai puţin de 1.100.000 kmp!), jucând un rol important în politica europeană, având nenumărate conflicte practic cu toţi vecinii care o înconjurau la un moment dat sau altul (Ordinul Teuton, mai apoi Prusia, Rusia, Imperiul Otoman, Suedia). În ciuda faptului că am evoluat în vecinătate nu ne-am călcat pe bătături sau cel puţin prea rău, istoria confruntărilor medievale între cele două popoare fiind minimă, chiar dacă au existat confruntări normale în acea logică medievală a interesului politic care nu presupunea exterminarea populaţiilor, distrugerea cetăţilor şi oraselor (victoria lui Ştefan cel Mare de la Codrii Cosminului din 26 octombrie 1497, bătălie în care Ştefan al nostru a fost ajutat şi de 2.000 de ostaşi turci şi 12.000 de maghiari sau înfrângerea de către o oaste polonă a strânsului cu uşa şi nefericit domnitor Mihai Viteazul în 1600 sau, un alt episod romantic şi eroic al celor 19 plaiesi moldoveni din Cetatea Neamţului care ar fi rezistat în 1691 oastei lui Jan Sobiescki al III-lea, învingătorul otomanilor din faţa zidurilor Vienei doi ani mai târziu), ci doar obţinerea vasalităţii. În acest context medieval, prezenţa Poloniei care în urma unirii cu Marele Ducat al Lituaniei a avut graniţă directă cu Moldova a fost chiar benefică, permiţând jocul politic la două-trei capete la care românii s-au perfecţionat nu neapărat în secolul al XX-lea.
Românii admiră şi atitudinea demnă a polonezilor în timpul celui de al Doilea Război Mondial, celebrul mit al cavaleriei care a înfruntat tancurile germane. La o analiză mai atentă, acesta nu mai pare atât de absurd precum s-a înrădăcinat în conştiinţa mondială, având în vedere şi numărul relativ redus al blindatelor germane în septembrie 1939, dar şi calitatea lor modestă, departe de tehnica de luptă dezvoltată după 1943 (modelele Tiger, Panther etc.) În timp ce noi cedam ruşinos o treime din teritoriul naţional în vara anului 1940 pentru a păstra chipurile esenţialul, fără să tragem un foc de armă, polonezii au acceptat lupta fără nici un sorţ de izbândă şi ocupaţia germano-sovietică. Rezistenţa poloneză în faţa ocupanţilor a fost feroce, în plus, să nu uităm de celebra Armată a generalului Anders care a luptat pe mai toate fronturile Aliaţilor occidentali. Insurecţia de la Varşovia din august 1944 a reprezenta punctul culminant al acestei rezistenţe poloneze, un moment crucial în istoria şi identitatea contemporană a Poloniei. Acum pare un act sinucigaş, conştient asumat, o nebunie, însă în acele momente când Armata Roşie se afla la doar douăzeci de kilometri părea a fi o alegere strategică raţională. La fel de raţional şi calculat a fost şi Stalin permiţându-le germanilor să o înăbuşe. În noua Polonie Socialistă era evident că astfel de elemenete reacţionare (Armja Krajowa) nu-şi aveau locul.
O altă pagină care explică admiraţia românilor se regăseşte în rezistenţa faţă de regimul comunist impus atât în Polonia, cât şi în România de Uniunea Sovietică. Dacă în România o rezistenţă mai apreciabilă şi violentă s-a înregistrat în primii ani de după 1945, după 1965 şi ajungerea la putere a lui Nicolae Ceauşescu, aceasta a fost minimă individuală şi nu de masă, în schimb Polonia nu a cunoscut nici măcar un deceniu de linişte completă, totul culminând cu anii 1980 care au dus la implozia sistemului comunist polonez şi scânteia care a aprins întregul lagăr comunist. Planul Balcerowicz prin care a fost adoptată celebra terapie de soc si care a dus la rapida reformare a economiei poloneze la începutul anilor 1990 a fost privit cu teroare de neocomuniştii lui Ion Iliescu care au preferat să tărăgăneze, crezând că astfel costurile sociale vor fi mai mici. Nu au fost. Recent am constat o reevaluare a modelului polonez atât prin prisma procesului de regionalizare care se dorea implementat şi în Romania până de curând, cât şi prin perspectiva absorbţiei Fondurilor Structurale. In ambele cazuri a fost adus în dezbatere „modelul polonez de reuşită/eficienţă”.
O explicaţie mai largă a acestui fenomen ar putea fi aceasta: românilor le-a plăcut curajul, demnitatea, felul cum au riscat polonezii de-a lungul istoriei, dar nu le-a convenit nota de plată pe care au achitat-o, una foarte grea, un tribut în sânge şi suferinţe inimaginabil. Preferă metodele româneşti.
