Există cărți care, odată deschise, nu îți mai permit să te raportezi la lume la fel. Nu pentru că ar conține vreo revelație apocaliptică, ci pentru că își permit, cu o sinceritate aproape „insolentă”, să-ți arate realitatea așa cum este: fracturată, stratificată, violentă, modelată de sisteme pe care le luăm de bune, ca și cum ar fi legi naturale. Din acest motiv, aceste trei cărți nu „ar trebui” citite, decât dacă ești pregătit să renunți la confortul explicațiilor liniștitoare.
Cele trei cărți, una despre capitalism, una despre feminism și una despre rasismul românesc de zi cu zi, împărtășesc aceeași vocație incomodă: scot la lumină mecanisme pe care cultura le-a naturalizat cu grijă și demontează, fiecare în felul ei, modul în care am fost învățați să înțelegem lumea. A le citi înseamnă a te despărți, fără anestezie, de clișee, stereotipii și justificări moștenite.
1. Capitalist Realism de Mark Fisher (Editura Tact): cartea care îți fură iluzia că sistemul actual e inevitabil
Dacă vrei să continui să crezi că „așa e lumea” și că nu există altă formă de organizare socială posibilă, atunci chiar nu ar trebui să deschizi cartea lui Mark Fisher. Pentru că Fisher face exact ceea ce ai vrea să evite: demască ideea de inevitabilitate și arată cum această senzație omniprezentă provine din capacitatea aproape hipnotică a capitalismului de a absorbi, recicla și neutraliza orice critică.
În lectura sa, sistemul nu doar răspunde opozițiilor, ci le devorează: muzica, filmul, protestele, estetizările radicale, toate ajung combustibil pentru propria reproducere. Mai grav, logica economică devine o logică afectivă, un climat mental, o stare de fond care modelează percepția viitorului. Realismul capitalist nu este doar un cadru economic, ci o atmosferă istorică.
Dacă parcurgi această carte, riști să înțelegi că „lipsa alternativelor” nu este o fatalitate, ci un construct cultural. Și, poate și mai periculos, riști să începi să recunoști acele mici fisuri în care se poate imagina altceva. Așa că da, dacă vrei să rămâi fidel confortului civic al lui „nu se poate altfel”, nu o citi. Dacă o citești, nu vei mai privi lumea la fel.
2. Un feminism decolonial de Françoise Vergès (Editura Tact): cartea care îți sabotează definitiv un feminism comod
Dacă îți place un feminism simplificat, stil girlboss, cu sloganuri inspiraționale și imagini lucioase cu femei în cariere de top care „sparg tavanul de sticlă”, atunci cartea lui Vergès este ultimul text pe care ți l-ai dori în bibliotecă.
Pentru că Vergès atinge exact nervul pe care feminismul mainstream îl ocolește constant: realitatea femeilor care curăță lumea, la propriu și la figurat. Ea arată cum emanciparea occidentală a fost deseori construită pe munca invizibilă, prost plătită și profund precarizată a femeilor rasializate, plasate sistematic la baza piramidei sociale.
Cartea demontează cu luciditate felul în care feminismul alb, burghez, a fost cooptat de logica capitalistă și transformat într-un instrument de legitimare a unor ierarhii economice și rasiale. Cea mai incomodă revelație este aceasta: emanciparea nu a fost niciodată uniformă, iar vocile celor mai vulnerabile au fost deliberate și constant excluse.
Dacă o citești, nu vei mai putea rosti „feminism” fără întrebările: pentru cine? în ce condiții? cu ce preț? Mai simplu ar fi să n-o citești. Dar tocmai acest simplu devine suspect după lectura ei.
3. Dacă nu ești cuminte, vine țiganul și te fură de Gelu Duminică (Editura Hyperliteratura), un corpus de texte care îți destabilizează inocența față de propriile prejudecăți
Nu există o ediție unitară cu acest titlu, dar există un întreg corpus de eseuri, mărturii și texte confesive care circulă în spațiul public românesc și care explorează același lucru: rasismul nu este exterior nouă, nu este o anomalie izolată, ci o moștenire culturală transmisă prin limbaj, frici și povești familiale.
Lectura acestor texte expune felul în care stereotipurile despre romi sunt normalizate în viața de zi cu zi: glume „inofensive”, expresii din copilărie, recomandări educaționale bazate pe frică, povești spuse la masa de duminică. Rasismul apare aici ca un reflex cultural, domestic, tocmai de aceea greu de identificat.
Uneori textele sunt brutale, alteori sinceritatea lor dezarmează, dar împreună compun imaginea unui rasism organic, sedimentat în gesturi mărunte. Dacă le citești, nu vei mai putea apela la liniștitoarea frază „eu nu sunt rasist, doar constat”. Așa că, din nou, ironic, ar fi mai confortabil să le eviți.
De ce ar trebui, totuși, să le citești
Pentru că aceste trei cărți, Mark Fisher, Françoise Vergès, Gelu Duminică și corpusul de texte despre rasismul românesc, oferă, împreună, o hartă coerentă a lumii contemporane: capitalismul care transformă totul în marfă, feminismul care trebuie eliberat din hegemonia narativă occidentală, și rasismul structural care trece drept „firesc”.
Le citești ca să înțelegi cum se intersectează aceste sisteme și de ce nu pot fi analizate izolat. Și, poate cel mai important, le citești pentru a nu mai privi realitatea ca pe un dat imuabil, ci ca pe un construct istoric ce poate fi schimbat. Pentru a învăța să nu mai confunzi normalitatea cu inevitabilul, și pentru a vedea lumea nu doar așa cum este, ci și așa cum ar putea deveni.
Realitatea ideologică nu e neutră
Ceea ce Mark Fisher numește „realism capitalist” este, în esență, o ideologie hegemonică atât de puternică încât pare invizibilă, nu pentru că nu ar exista, ci pentru că o trăim ca pe un dat. Fisher demonstrează cum capitalismul nu doar că s-a extins pe toate planurile, economic, cultural, afectiv, ci și că a internalizat critica, transformând opozițiile în formă de consum. Dându-ți ocazia să conștientizezi acest fapt, lectura devine un act reflexiv: te forțează să te întrebi ce presupune „normalitatea” pe care o accepți și dacă nu cumva limitele posibilelor schimbări sunt mai largi decât pare.
Feminismul nu este monolit, și nu poate fi izolat de economie și rasă
În Un feminism decolonial, Françoise Vergès propune o critică nu doar a patriarhatului, ci a felului în care feminismul „mainstream” (în special în spațiul occidental) a fost cooptat de capitalism și colonialism. Ea introduce conceptul de „feminism civilizațional”, prin care mișcările feministe albe burgheze au legitimat, fără să vrea sau poate tocmai cu intenție, ierarhii rasiale și economice. Pentru Françoise Vergès, decolonial feminism nu este pur teoretic, ci visceral, are la bază experiențele femeilor care „curăță lumea”, cele rasializate și precarizate, a căror muncă este esențială, dar invizibilă pentru discursurile dominante. Aceasta transformă lectura într-un demers politic: nu este suficient să lupți doar pentru egalitate de gen dacă nu pui la îndoială structurile economice și rasiale care codifică inegalitatea.
Rasismul „de zi cu zi” nu este doar o problemă individuală, este structural
Deși nu există o singură carte unitară pentru eseurile și confesiunile despre rasism în România, corpul de texte despre anti-țigănism și discriminarea romilor evidențiază un fapt esențial: rasismul nu își face simțită prezența doar prin acte extreme, ci se manifestă ca o rutină culturală, transmisă prin limbaj, obișnuință, stereotipuri „inofensive”. Această formă de rasism „domestic” e poate și mai periculoasă pentru că nu este recunoscută drept opresiune, este naturalizată. Lectura acestor texte ajută la conștientizarea modului în care prejudecățile persistă nu doar la nivel individual, ci sunt înscrise în structura socială și mentală a comunității.
În plus, rapoarte recente arată că discriminarea împotriva romilor continuă să crească și să ia forme variate, de la insulte verbale la violență fizică. A înțelege aceste dinamici nu este doar un exercițiu intelectual, ci o responsabilitate morală și politică, fără această conștientizare, solidaritatea socială și justiția nu pot fi decât superficiale.
Lectura ca responsabilitate transformatoare
Aceste trei cărți nu sunt menite doar să lumineze, ci să provoace. Ele transformă lectura într-o practică activă, nu doar de informare, ci de auto-examinare și acțiune. Dacă le citești, nu vei mai putea simplifica realitatea prin binare narrative (bun/rău, corect/greșit, „așa se face”), ci vei dezvolta o vedere structurată, intersecțională, care leagă capitalismul, patriarhatul și rasismul ca sisteme interdependente.
Mai mult, ele te provoacă să te întrebi ce înseamnă emanciparea autentică: nu una redusă la consum responsabil sau „egalitate de oportunități” în cadrul unui sistem existent, ci una care implică transformarea radicală a condițiilor politice, economice, culturale. Lectura devine astfel un început, nu un sfârșit, al angajamentului politic și etic.
