Home delivery-ul nostru, cel de toate zilele!
Doi iranieni îmi aduc, de ani de zile (atunci când rostesc magicul refren: home delivery), mâncarea la domiciliu. Primul e grăsun, are obraji cărnoși, genul bondoc, veșnic cu un tricou de culoarea jegului și posesor al unei veselii debordante. De cum îi deschid ușa, începe să se hlizească, face mici piruete condescendente, mă întreabă ce fac, mă complimentează și – mai cu seamă – râde, râde într-una, genul ăla de râs molipsitor care-ți induce brusc o firească stare de bună-dispoziție. Celălalt tip (înalt, costeliv, cu un început de chelie) are un aer sumbru, pare veșnic traversat de un aer serios, cogitabund, de parcă mi-ar livra – nu piept de pui cu ciuperci -, ci manifeste absconse antisistem. Întotdeauna deschid cutiile cu o ușoară spaimă, nu care cumva – întrunind clișeul intens vehiculat despre iranieni – să descopăr acolo, o bombă! Și cel mai adesea chiar descopăr: una cu calorii!
The little Boookshop!
Acele anticariate de cartier (the little Bookshop) tipic british, unde, alături de prezența pestriță a titlurilor poți degusta în tihnă, un corn și unde poți sorbi – simandicos (se-nțelege) – în cel mai pur stil englezesc, un ceai cu lapte. Un soi de librării Cărturărești, avant la lettre! Retrase, cu acel aer tipic anticariatelor – adică bătrâinicos, anistoric, rupte parcă de restul lumii – aceste locuri îți oferă liniștea unei stranii regăsiri de sine.
De fiecare dată când le treci pragul, te încearcă un sentiment ușor conspirativ și incitant de parcă ai pătrunde, neștiut, în intimitatea domestică a unei case necunoscute, adăstând acolo, după pofta inimii. Nimeni nu te întreabă nimic, eventual, un zâmbet complice îți însoțește decinderea ca și cum – la capătul acestei călătorii clandestine – ai face parte dintr-o minoritate unde funcționează intens o stranie duplicitate de breaslă. În fond, acolo se întâlnesc cititorii, specia asta atât de ciudată, atât de anti-vizuală, de retrogradă… Oferta de carte e realmente copleșitoare. Zeci de edituri necunoscute, mii de scriitori despre care nu ai auzit nimic, sute de best-sell-uri… Așa cum, pentru unii, bisericile sunt locul binecuvântat al întâlnirii cu sacrul, pentru alții, bibliotecile sunt locul întânirii cu viața în insondabilele ei posibilități. Nimic nu mă fericește mai mult decât să le trec pragul, adesea, adăstând acolo ca un yogin în plină nirvana (fără să cumpăr nimic), privind la cotoarele volumelor, cuprins de un soi de extaz fără nume și întrupând – cumva – acea reverență absolută adusă de Borges lumii (aparent necuvântătoare) a cărților: „ Dacă raiul există, nu mi-l pot imagina – altfel – decât ca o imensă bibliotecă!” În ceea ce mă privește, din când în când, ca un păgân, îl gust aici, teluric, pășind (spășit) în marile… little bookshop-uri!
La Noica… la nimeni!
Îmi cumpăr de la Poundland (celebrele magazine unde orice produs costă o liră) „Ezra Pound’s Chinese Friends”, un soi de epistolar (din fericire, scris în engleză). Una peste alta, surprins (cât se poate de plăcut) că absolut toate produsele costă chiar o liră. La noi (în faimoasele magazine similare cu preț unitar) orice produs de 6 lei, costă 10. Mă rog, în România până și matematica e mioritică. Suferă – toată – de sindromul lui Făt-Frumos!
Politica like a whore!
Politica!!! Politica de peste tot: această formă colectivă de a da hoției o justificare legitimă. E ca atunci când vrei să-ți fuți nevasta ca o târfă și când – pentru a nu o jigni – îi propui un joc de role-play. Ca să n-o jignești! Draga mea, eu te respect, dar (ca să nu te înșel, deși, dacă aș fi în stare, aș face-o) aș vrea să trăiesc cu tine fantezia unei alterități sexuale. Politica și politicienii sunt (întotdeauna au fost) genul ăsta de ipocriți care caută pentru perversiunea lor (tradus, deloc candid, prin egoismul funciar, propriul interes, etc.) o acoperire justificabilă în ceea ce privește șarlatanismul lor manifest. Cum zic băieții de pe stradă : o vrăjeală dulce! Dincolo de masca lor populistă, intens demagogică, mesajul (autentic, nespus) e același: Sunt un tip (un grup) care a(m) ajuns la o anumită conștiință a inegalității dintre oameni. Suntem cei care înțeleg mai bine un anumit aspect al realității nemijlocite, o constantă a vieții. Și – datorită acestui fapt – vrem să ne luăm dreptul, vrem privilegii. N-o să numim această foame personală, așa cum e, așa cum a fost dintotdeauna: adică, chiar așa: o foame personală. Adică cât se poate de subiectivă, de proprie, de nominală. O s-o numim, edulcorant, doctrină de partid, interesul cetățeanului, o s-o numim oricum altcumva decât să vă jignească. Dar, în fond, e același lucru: noi suntem deștepți, voi proști! De fapt, nu proști, pentru că cei mai mulți dintre voi realizați că totul e o enormă mascaradă: Noi stăpâni (vorba lui Nietzsche), iar voi, sclavi : obedienți! În fond, vă place. Sunteți masochiști. Vă meritați soarta.
De curînd, celebrul Nigel Farage, liderul partidului extremist (celebrul UKIP), a fost numit de către David Cameron, un ipocrit care se dă drept un om normal. Nigel Farage a jonglat întotdeauna cu rolul ăsta de băiat normal, genul social și sociabil, citez din Cameron: „Normal bloke down the pub” when he is in reality a „consummate politician” who is „supremely tactical”. Nimic nu mă satisface mai mult decât lupta dintre doi hoți. Ce păcat că însăși o astfel de luptă e una demagogică, o luptă care intră subit – odată cu sfârșitul alegerilor – într-un compromis călduț, benefic ambelor părți. Știați că Nigel Frage, apostolul protector al intereselor britanicilor, cel care urăște de moarte (economică, desigur) orice est-european, a avut o relație (amoroasă) cu un partener din Est? Că și-a întreținut nevasta din bani publici? Că este – în fond – un traseist politic, scăpătat din turma conservatorilor pe care – acum – o reneagă după ce a supt la sânul ei? Dar lucurile astea, pentru britanici (pentru britanicii de rând, ceva mai deștepți decât clanța ușii mele) nu contează. Înghit și ăștia, aidoma babei care pupă microfoane (din celelebrul reportaj recent de pe youtube) tot ce le înfigi în față! Pupat Piața Universității. Și – aidoma – Trafalgar Square! Singura diferență dintre prostia mioritică și cea din albion, e că – cei din urmă, și-o permit!
Rapsodia Română On BBC – CLASSIC!
Întotdeauna mi-au plăcut emisiunile radiofonice nocturne. În special cele de jazz sau de muzică clasică. Și, oh, da!, vocile crainicilor de noapte, cu timbrul lor conspirativ și afabil, aproape șoptit. Tonul ăla duplicitar și intim, ușor afectat, ușor orgolios (moderatorul știe că, în fond, se adresează unei minorități privilegiate, unor aleși), venit din adânc, din întuneric, să-ți edulcoreze insomnia…
Căci noaptea – vorba poetului – totul se amplifică, rezonează, se umple de acorduri, de rumori… Nu e vorba numai de ritmul interior al receptorului (mult mai sensibil, mai abisal, decât cel diurn), ci și de un soi de hedonism care vine din alteritate, adică din plăcerea (privată de otrava propriilor deliberări) de a asculta în surdină un playlist străin, o selecție care nu-ți aparține, și de a atinge, prin asta, farmecul accidentalului, contingența. Cele mai bune idei (piese, preferințe, gusturi) sunt, întotdeauna, ale celorlalți. Cu ce plăcere (și, da, naționalism tembel) am ascultat Rapsodia Română difuzată pe BBC Classic, extaziat de comentariul englezoilor: „Such an underrated Masterpiece!”
PĂI DA!
