Editorial

Anchetă literară: de ce vă place sau de ce nu vă place Charles Bukowski?

Am scris de-a lungul timpului de atâtea ori despre cărțile lui Charles Bukowski și am făcut atâtea recomandări, încât am impresia că am spus totul sau chiar că exagerez. Mulți dintre prieteni și dintre cititori au urmat recomandările și mi-au mulțumit, ulterior. Alții, puțini, sunt atât de împătimiți împotriva personajului și autorului Bukowski încât l-au respins cu încrâncenare și fără regrete.

Uneori, mă gândesc că acțiunile sau gusturile mele în materie de literatură nu sunt printre cele mai bune, așa că am nevoie de sfaturi și îndrumări de la cei mai îndreptățiți. Așa am procedat și în privința lui Bukowski, am întrebat în stânga și în dreapta mai mulți oameni pricepuți în ale literaturii și a rezultat prezenta anchetă literară, la care am purces plecând de la următoarea întrebare: De ce vă place sau nu vă place Bukowski? Au răspuns mai mulți scriitori, bloggeri, librari (le mulțumesc tuturor).


Radu Găvan, scriitor:

Bukowski? Nu-mi place. Îl iubesc pe Bukowski! O gură de aer proaspăt într-o lume împuțită și prefăcută, ăsta a fost Bukowski. Ce scriitor minunat, plin de forță, un scriitor adevarat, ce avea geniul simplității în sânge, un lucru atât de rar printre atâția autori plini de ei și de scrisul lor. Bukowski mânuia scrisul ca pe un cuțit, și da – era un cuțitar desăvârșit și fără milă. Totuși, dincolo de toată bășcălia și cruzimea, se găseau o tristețe și o singurătate fără margini. Și o dragoste de necuprins pentru scris și pentru viață, ceea ce, pentru un scriitor adevărat, sunt unul și același lucru.


Ionuț (Celestin) Cheran, scriitor:

Îmi place pentru că e pur și simplu autentic. E tragicomic, curajos, nebun, pasional, fără rezerve, fără mofturi, fără dulcegării. E mort de beat, cu dinții adânc înfipți în viață, preacurveşte cu adevărul și râde de toți și de toate.

 


Dumitru Crudu, scriitor:

Pe vremuri, îmi plăceau la nebunie proza și poezia lui Bukowski – cred că am citit cam tot ce s-a tradus din el în română, dar nu si acum. Ceea ce altădată îmi părea a fi curaj – curaj de-a spune verde în față – acum mi se pare ca e o forma de-a epata. Azi nu-mi mai place Bukowski tocmai pentru ce ma innebunea cândva: directețe, limbaj licențios, realități triviale, oameni din subterană mizerabilism. Nu, nu cred ca e ceva în neregulă cu Bukowski, pur și simplu eu m-am schimbat.


Alex Tocilescu, scriitor:

Eram într-a unșpea, la Frankfurt, când l-am găsit pe Bukowski într-o ladă cu cărți, în timpul unei ore de desen. Am luat cartea (Notes of a dirty old man), am început s-o citesc, după aia m-am dus într-un parc s-o termin și de acolo am mers la bibliotecă să văd ce mai au de el. Când am terminat de citit tot ce-a scris, m-am apucat și eu să scriu, că găsisem în sfârșit confirmarea că poți să scrii pulă și pizdă și să pară cumva literatură. Și ce să zic, cum nu-mi amintesc unde am dat pentru prima oară de vreun alt scriitor, cred că se poate spune că m-a marcat nițel.


Andreea Iulia Toma, blogger:

Să vorbesc despre Bukowski este o plăcere pentru mine și ori de câte ori am ocazia îl recomand, deși știu că nu e chiar pentru oricine, nu-l poate digera oricine, unii sunt indignați din pricina limbajului său frust și vulgar, dar dacă privești printre și dincolo de cuvinte, descoperi un scriitor genial. Un scriitor care nu ezită să spună lucrurilor pe nume și să înfățișeze lumea așa cum este ea și așa cum mulți se feresc să admită că este. Limbajul lui Bukowski nu este unul murdar, ci unul cât se poate de curat, lipsit de ipocrizie. Am făcut cunoștință cu el prin volumul “Dragoste la 17,50$” și m-am îndrăgostit de scriitura sa încă de la primele pagini, încât de atunci am adunat tot ce am găsit scris de el, fie traduceri, fie cărți în engleză. Mă fascinează și în romanele sale, și în povestiri, dar și în poezie. Iar poezie eu nu citesc prea des. Îl simt viu când îi citesc scrierile și pentru mine e un vechi prieten cu care într-o zi poate voi sta la povești împărțind un 6-pack. Cu siguranță am mai spus-o într-o formă sau alta, dar convingerea mea e aceeași: pe Buk fie îl iubești, fie îl disprețuiești, nu poți altfel.


Bogdan Geană, scriitor:

Bukowski este “the missing link” pe taram american, dupa Miller si Kerouac. Prin aceasta “sfanta treime”, proza americana contemporana isi da examenul de maturitate cu tema: “proscrisul american”. Meritul lui Bukowski este acela de a pune capat trendului behaviorist-psihanalitic de la Miller si realismului cu aroma de dicteu compus din versurile albe ale lui Whitman. Bukowski nu inventeaza roata, ba mai mult, pare a se ambitiona sa inlocuiasca roata, liberal pana la absurdul frondei. De aici estetismul, borna zero a posibilului nou romantiam american, care se lasa asteptat. Post-apocalipticul insa si creative writing-ul ii sunt tributari, iar Cormac McCarthy continua estetica lui Bukowski, suprimand sordidul si supapele freudiene sub privirea protectoare a lui Hunter S. Thompson.


Ciprian Măceșaru, scriitor:

Charles Bukowski are o natură paradoxală: e o brută sensibilă. Dincolo de duritatea sa există tandrețe. Bukowski e vulgar, dar e și plin de poezie. Și de umor. Un umor care înseamnă și multă autoironie, iar asta-l salvează de păcatul înfumurării. Pe scurt, e un tip simpatic. Scria cineva despre formația AC/DC că ar face un rock fără fițe sau fără fandoseli, nu mai știu ce cuvânt a folosit. Habar n-am dacă lui Charles Bukowski îi plăcea AC/DC (îmi amintesc însă că îi plăceau Randy Newman și Glazunov), dar la fel e și literatura sa: fără fandoseli. Și totuși, dincolo de directețea asemănătoare, la Bukowski întâlnim și o înduioșătoare vulnerabilitate. Este ceea ce mă emoționează la acest căpcăun.


Constantin Piștea, blogger:

Departe de a fi un expert în Bukowski, am citit suficient cât să-mi fac o părere, confirmată de fiecare dată când citesc ceva de el. Cred că dincolo de simplitatea şi naturaleţea textelor lui, celor care ne place Bukowski ne sună în creier o muzică pe care, de obicei, o ascultăm doar noi, în intimitatea noastră, de jenă că ea, făcută publică, ne-ar putea demasca. E muzica plăcerilor noastre ascunse, a obscenităţilor pe care uneori ne-ar plăcea să le dăm drumul în lume, dar le ţinem în noi pentru că am crescut îngrădiţi. Bukowski a atins un grad de libertate şi de nepăsare pe care noi, cititorii lui de aiurea, nu-l vom atinge niciodată. Iar când îl citim, e ca şi cum ne-am regăsi şi simţim plăcerea vinovată a demascării. Doar că demascarea aceasta e între noi şi el, între patru ochi, cum ar veni, e secretul nostru comun.


Romina Hamzeu, librar:

Știam de Charles Bukowski ca fiind un scriitor cu o personalitate aparte, nonconformist, acid și antisocial. Nu mai țin minte exact cînd am început să-i citesc pe nerăsuflate cărțile, pornind de la romanul “Femei”, evident, pe care unii dintre cunoscuții mei, mai pudici de altfel, îl citeau numai în intimitatea camerei lor și dacă i-ai fi întrebat dacă au citit-o negau vehement.

Îmi aduc aminte că, în anul trei de facultate, profesorul cu care studiam tehnica editării (un opțional pe care puteai să-l alegi sau nu, al doilea fiind legat de istoria presei, evident că cei mai mulți au venit aici), a venit la unul dintre cursuri cu mai multe cărți, printre care și “Dragoste la 17,50 $”, care a mers din mînă în mînă înainte de a ajunge și la mine. Aceea a fost cartea care m-a reîntors la Bukowski și m-a făcut să-l iubesc și mai mult, continuînd apoi cu Muzică de belele, Poșta și Șuncă pe pîine etc. Factotum este ultima achiziție, de care trebuie să mă ocup cît de curînd.

Ideea principală, ca să nu mai lungesc povestea, e că niciodată nu vei iubi scriitura lui Bukowski, dacă tot ceea ce vezi în poveștile sale e dependența de alcool și sex. Nu, Bukowski a reușit să scoată în față, de fiecare dată, firescul lucrurilor și cred că asta îi determină pe mulți să nu-i acorde mai multe șanse. Personal, operele sale m-au adus mereu cu “picioarele pe pământ” prin naturalețea cu care a abordat subiectele care vizează, într-o formă sau alta, relațiile interumane.


Cristina Nemerovschi, scriitor:

Să-l descopăr pe Charles Bukowski și să-l citesc pentru prima dată a fost o mare bucurie. Pentru mine, el a fost primul dintre autorii care m-au făcut să înțeleg că se poate scrie firesc, autentic, sincer, cu emoție reală, neprăfuit, nemistificat, fără a pune zorzoanele înaintea sentimentului, fiind tu, doar tu cu tine, în fața unei foi de hârtie, fără teama de vulnerabilitate. Cred că pentru orice adolescent din România să-l citească – chiar și azi – pe Bukowski poate fi o revelație. Și nu că poate fi, chiar știu sigur că este, fiindcă l-am tot recomandat cititorilor mei și reacțiile lor au fost ‘’wow!’’. Să intri în poezia lui Bukowski, după ce te-au chinuit la școală cu Frații Jderi, Fefeleaga și Ion, chiar îți oferă o perspectivă radical diferită asupra literaturii. Înveți că experiența lecturii poate fi ceva plăcut și familiar, care să-ți vorbească despre propriile stări și trăiri.

Recunosc că eu m-am îndrăgostit mai tare de poezia lui decât de proză. Am cumva sentimentul că proza, deși e plăcută, inteligentă și plină de umor, ar putea fi scrisă și de altcineva într-un stil apropiat, nu e atât de recognoscibilă pe cât este poezia lui Bukowski. Sau, cine știe, poate țin mai mult la poezia lui fiindcă pe ea am descoperit-o prima. Mi se pare genul de scriitor care transmite mai mult pe fragmente concentrate, sunt ca niște lovituri care merg direct la țintă.

Ce-mi place la scrisul lui? Cel mai mult firescul, simplitatea intensă și clară. Că nu înfrumusețează, de dragul de a da bine. Că este coerent cu imaginea pe care și-o construiește în tot ce creează, iar în spatele coerenței nu poate fi decât sinceritate. Și concepția lui despre scris, cu care sunt sută la sută de acord:

”dacă nu vine explodând
din tine
în ciuda a orice
nu o face.
dacă trebuie să stai cu orele
holbându-te la ecranul calculatorului
sau aplecat deasupra mașinii
tale de scris
căutând cuvintele,
nu o face
dacă trebuie să stai acolo
și să o rescrii din nou și
din nou,
nu o face.
dacă dintâi trebuie să o citești
soţiei tale
sau prietenei sau prietenului
sau părinţilor tăi sau
oricărei alte persoane
nu ești pregătit
dacă nu vine din sufletul
tău ca o rachetă,
dacă stând nemișcat nu te-ar
aduce la nebunie sau suicid
sau crimă,
nu o face.

când într-adevăr este timpul,
și dacă ai fost ales,
se va face
de la sine și va continua să
se facă
până când vei muri sau va muri
în tine
nu există o altă cale
și niciodată nu a existat.”


Iulian Ciocan, scriitor:

Am citit doar două cărţi de Bukowski. Şi am înţeles că autorul e preocupat de zonele periferice ale societăţii, de tot soiul de indivizi marginali, de criminali, dezaxaţi, debusolaţi, boschetari, tîrfe, perverşi. Oameni care sfidează „normalitatea” şi care nu acceptă nici un fel de reguli. E un trend destul de viguros în literatura americană a anilor 60 şi 70, un trend care acreditează ideea că nimeni nu mai este erou sau că toţi sunt eroi.

Mie-mi place Bukowski tocmai pentru această atenţie pe care o acordă periferiei sociale. Altădată neglijată, această zonă periferică e foarte importantă pentru înţelegerea societăţii americane. Acolo, la margine, colcăie cele mai mari pericole pentru individul dintr-o societate occidentală. În Est, dimpotrivă, cele mai mari pericole pentru individ vin dinspre maşinăria statală. Aşadar, îmi place Bukowski pentru aceste incursiuni într-o lume pe care mulţi n-o cunosc şi o repudiază ca pe o anomalie. E foarte multă autenticitate şi verosimilitate în gesturile, gîndurile, reflexele indivizilor marginali descrişi de Bukowski. E bine că toate aceste gesturi şi reflexe sunt proiectate pe un fundal social, că aceste gesturi şi situaţii, acumulîndu-se, fac fundalul social tot mai vizibil.  

Există însă şi un lucru care nu-mi place în unele proze scurte ale lui Bukowski şi anume acela că textele mici nu sunt, de fapt, nişte mici poveşti. Ele se termină în coadă de peşte, nu au un final, sunt reduse doar la două situaţii sau la o stare de spirit, iar deseori trecerea de la un episod la altul îmi aminteşte de o giruetă stricată.  Nu zic că aşa ceva nu ar fi posibil într-o proză scurtă, darămite într-o proză scurtă cu indivizi dezaxaţi. De ce n-ar fi naraţiunea „dezarticulată”, de vreme ce actorii ei sunt „duşi cu pluta”? Totuşi, aş prefera ca şi aceşti indivizi marginali să fie angrenaţi într-o poveste mai clară, ce are un început, un deznodămînt şi un sfîrşit. Admit că autorul renunţă deliberat la poveste, că vrea finaluri deschise, că vrea să desăvîrşim noi proza, dar mă tem să nu fie la mijloc şi o lehamite cronică de a construi pînă la capăt o mică istorie.


Lavinia Bălulescu, scriitor:

Am citit mai tot ce s-a tradus în română din scrierile lui Bukowski (roman, proză scurtă, poezie). La capitolul poezie am citit ce am prins nu doar în română, ci mai ales în engleză, pentru că poezia lui e prea puțin tradusă în română (de exemplu, a se citi „Dragostea e un câine venit din iad”, în traducerea lui Dan Sociu, Polirom).

Am dormit câțiva ani cu integrala în engleză a poeziei lui la capul patului, nu neapărat dintr-o obsesie de a citit și reciti, ci mai ales de dragul de a deschide cartea uneori, seara, la culcare, ca să văd la ce poezie se oprește.

Îmi place Bukowski mai ales în poezie, acolo l-am simțit eu cel mai adevărat. La o anumită vârstă m-am gândit să-mi fac un tatuaj cu “What you were will not happen again. The tigers have found me and I do not care”, dar apoi am văzut, la o simplă căutare pe net, că e o lume întreagă tatuată cu versurile asta, așa că am renunțat. Îmi plac și unele proze scurte ale lui, sigur, dar poemele m-au făcut să mă întorc mereu la ele. Nu pot explica mai mult și nici nu cred că e necesar, cu toții ne întoarcem mereu unde ne simțim acasă și asta-i toată șmecheria.


Sebastian Mihail, scriitor:

Prima carte citită de-ale lui a fost “Femei”, despre care știam că e controversată și urîtă de mulți/multe. Mie mi-a plăcut la nebunie, dincolo de toată așa-zisa pornografie și misoginism, am văzut de fapt elogiul femeii, femeie aflată în toate formele neconforme cu standardele false ale vremii.

Evident, am citit și poezie scrisă de Bukowski, și per ansamblu îmi place la el modul frust în care spune lucrurile, ca un om care nu are nimic de pierdut, ca un om care-și cunoaște locul și care știe că mai jos de unde e nu poate coborî.

Îmi place de el că a fost un bețiv mișto și talentat și că și-a trăit viața și a scris cu un aer de “mi se rupe” față de tot ce îl înconjura, aer de altfel cumva fals, pentru că un poet e foarte atent la tot ce mișcă în jurul lui.


Bogdan Costin, scriitor:

N-am citit poezia lui Bukowski, am citit doar două proze de el, Femei și De duzină (Pulp). Nu m-au convins să citesc mai mult, dimpotrivă. Mi-au dat impresia unui Henri Miller mai pop, mai light (Miller după care oricum nu mă omor). Nu știu ce profunzimi existențiale sau ce nuanțe metafizice mi-or fi scăpat, dar Femei mi s-a părut pur și simplu o înșiruire a aventurilor sexuale ale eroului său, care țin minte că m-a plictisit teribil. 

Din când în când îmi mai apare prin feed-ul de Facebook câte un poem semnat de Bukowski, deci nu mi-e clar dacă azi e mai apreciat ca poet sau ca prozator. Oricum, e un alt poet care a scris și proză, cum sunt atâția în literatura românească de azi. Doar că, spre deosebire de proza românească contemporană a cărei problemă e că are prea multă poezie și prea puțină proză, la Bukowski nu am simțit asta. Pur și simplu, pe mine unul, Bukowski nu m-a convins că e un prozator autentic, de amploare. Poate din cauză că are un singur personaj principal: pe el însuși. Bukowski îmi pare mai degrabă un personaj, o figură iconică și clișeistică a ceea ce înseamnă un artist, un scriitor, decât un scriitor. Un personaj care s-a scris pe el însuși, care s-a construit pe el însuși în toate aparițiile sale publice, dar ale cărui cărți pe mine nu m-au convins. Încă. 


Sabin Dăniță, scriitor:

Un selfie cu Bukowski

L-am zărit în cel mai convențional mod cu putință. De fapt, în singura formă în care putea fi zărit: întins pe banca unui parc ca un dulău vagabond și bătrân, adăstând acolo, aparent inert și detașat. L-am recunoscut de departe, în chipul ăla desăvârșit, lipsit de orice îndoială, cu care anumite lucruri ți se dezvăluie în familiaritatea lor deplină. M-am apropiat de el cu pașii ăia hămesiți cu care enoriașul abrutizat, însetat de absolut, se apropie de popă. Puțea teribil – evident –  a alcool.

Sunteți Charles Bukowski, nu-i așa ? l-am întrebat cu un soi de mândrie imbecilă.

M-a privit doar cu un ochi, pe jumătate închis, clorotic- cenușiu, strivind între pleoape un soi de lumină stranie.

Așa este – a răspuns sec. Abia atunci am observat că are în mână o doză de bere. Câteva secunde interminabile m-a ignorat chiorându-se în altă parte. Părea evident deranjat de indiscreția mea.

Lumea zice că ați murit! i-am spus cu un ton scandalos.

A tăcut iar, mult timp. La un moment dat s-a ridicat într-o rână, extrem de încet. Chipul lui părea un pergament, tăbăcit de riduri, translucid și uscat, subțire ca hârtia. Și-a desfăcut doza de bere cu un gest moale și leneș fără să bea din ea:

Lumea are dreptate – a spus el cu un ton de simplitate dezarmantă.

Răspunsul m-a încuiat preț de câteva secunde. M-aș fi așteptat la un gest de revoltă, la o negare, în fine, la o răbufnire umorală, ceva aproape strigat, tăios și definitiv…

Îmi cer scuze că v-am deranjat. Ideea e că, stranie coincidență, un prieten m-a rugat să scriu un material despre dumneavoastră. Știți, genul ăla de anchete literare ușor imbecile despre cum am descoperit un autor, despre cum îl percepem, laolaltă cu alte considerațiuni critice…

– Aham…

Iar eu m-am gândit să punctez ideea asta duală a receptării dvs. Pe de o parte, cititorii de literatură care nu vă digeră, cei care consideră literatura dvs. dură, frustă, brută, brutală, și cei care vă iubesc taman pentru această abordare realistă…

Aham…

Și m-am gândit să explicitez motivul acestei  incompatibilități existențiale între cele două planuri: N-ai cum să înțelegi lumea bukowskiană, să-ți placă Bukowski,  dacă nu ai perceput mizerabilismul vieții, dacă nu l-ai trăit cumva, direct sau indirect, dacă n-ai simțit în chip limpede că destinația finală a oricărui om este ruina, absurdul, vulgarul existențial, promiscuitatea, alienarea

–  Aha…

–  Că doar înțelegerea autonomă, individuală, a acestor atribute consubstanțiale vieții face literatura dirty-realistă, și de acolo, mai departe: universul epic bukowskian, discernabil și empatic. Altminteri, tot ce nu intră în acest registru al înțelegerii devine anti-bukowskian. Sau – în orice caz – o lume străină, ermetică, unde nu ai acces… Ce ziceți, e bine?

Părea că nu auzise nici măcar o brumă din toată poliloghia mea.

E  bine, mi-a spus într-un târziu, imposibil să spun dacă din pură politețe sau dintr-o adeziune firească…

În fine, simțeam din ce în ce mai acut că-l deranjez cu prezența mea. Plus de asta începuse să picure. Parcul devenise dintr-o dată pustiu și rece. Oricum, nu puteam să plec fără să am o mărturie concretă a acestei neverosimile întâlniri. Mi-am scos cu un gest grăbit smartphone-ul.

Vă rog să nu vă supărați pe mine, domnule Bukowski, am o ultimă rugăminte: îmi puteți face o poză. O poză cu dvs., mă refer… e simplu, vă învăț eu. Țineți telefonul așa, pe verticală, și apăsați pe butonul ăsta…

A luat telefonul cu un gest firesc și cu o dexteritate aproape suspectă l-a fixat la distanța optimă activând – spre stupoarea mea, în prealabil, blitzul. Flashul de lumină a fost dublat aproape concomitent de click-ul sonor al camerei.  Mi-a întins aparatul cu o mișcare moale, din încheietură…

Am bâguit ceva mulțumiri, iar când am dat să plec, glisând ecranul ca să văd poza, am observat un dreptunghi negru ca și cum aparatul ar fi capturat cel mai desăvârșit întuneric.

S-a întâmplat ceva, o eroare, ați apăsat greșit – l-am dojenit eu…

Și pentru prima oară, vocea lui a sunat profund, cu un timbru adânc și limpede:

Nu. Absolut deloc. De bună seamă, dumneavoastră nu vedeți bine.

Apoi a zâmbit într-un fel anume, un zâmbet straniu de mistagog, ceva între o mină radioasă și rânjet. Am înțeles subit că nu mai era nimic de spus și m-am îndepărtat tulburat prin ploaia din ce în ce mai deasă. Când m-am întors către el – căzut pradă unei dorințe irepresibile să-l mai zăresc odată – aș putea să jur că l-am văzut, aievea, făcându-mi cu mâna… Ba mai mult: că-mi șoptește, foarte aproape de ureche, cu vocea lui cavernoasă, un adevăr scandalos și trist pe care – adesea – nu vrei să-l asculți:

”If you’re going to try, go all the way.
Otherwise, don’t even start.
If you’re going to try, go all the way.
This could mean losing girlfriends, wives, relatives, jobs and maybe even your mind.
It could mean not eating for three or four days.
It could mean freezing on a park bench.
It could mean jail.
It could mean derision, mockery, isolation.
Isolation is the gift.
All the others are a test of your endurance, of how much you really want to do it.
And, you’ll do it, despite rejection and the worst odds.
And it will be better than anything else you can imagine.
If you’re going to try, go all the way.
There is no other feeling like that.
You will be alone with the gods, and the nights will flame with fire.
DO IT. DO IT. DO IT. All the way”


Vitalie Vovc, scriitor:

Ah, Charles Bukowski! L’enfant terrible al literaturii!

Numai că mie nu-mi place teribilismul. Mai exact, nu-mi mai place. Probabil am îmbătrânit. Dacă citeam „Contes de la folie ordinaire” (aşa au tradus în franceză „Erections, Ejaculations, Exhibitions And General Tales Of Ordinary Madness”. Ca să vezi, nu au încumetat să traducă ce-i mai savuros din titlu!, nu ştiam că francezul e şi pudic!) pe la vreo 13-15 ani, la sigur că l-aș fi găsit genialissim! Dar parcă am ieșit din adolescență și acest nihilism infantil nu mă mai încântă. Iată, pagina 78: „l’Histoire nous encule toujours et tous, à la fin des fins.” Dacă adăuga „Savanţii britanici au descoperit că…”, chiar ieșea un banc. Probabil că a rămâne un june răzvrătit până la adânci bătrâneți poate fi considerat o virtute. Probabil că acea atitudine „sex, drugs & rock & roll” era ceva cool și tare beton în acel îndepărtat 1968. A te preface adolescent într-o epocă-adolescent, ce poate fi mai firesc?…

Adică să nu credeți, cartea chiar mi-a plăcut. Tipul e genial în felul lui. Are destule momente trăsnite, amuzante, uneori și câte o idee așa, mai coaptă… Îmi dau seama că ceea ce scriu eu aici e destul de bukowskian. Îmi aduc aminte: în îndepărtatul 1995 nimeream și eu, un prăpădit licean provincial, printre floarea tineretului național. Ei ascultau extatic Nirvana, iar eu nu doar că nu auzisem de Kurt Cobain până atunci, dar nici, descoperindu-l, nu am rămas entuziasmat. Ce să zic? Uite-așa îmi ratam eu „ieşirea în lume”. A la Bukowski. Iar dacă stau să mă gândesc, parcă tot îmi este mai drag acest fel de snobism ostentatoriu, teatral și provocator, decât corectitudinea boșorogilor comme il faut în ale literaturii care-și clădesc trupurile ținându-se unul de altul și suindu-se unul peste altul pentru a construi piramida olimpul național literar.

Mai pe scurt, Bukowski e destul de ok. Chiar dacă nu am mai citit nimic de el de la acea carte. Nu m-a făcut să-l caut. Cred că e din cauza asta: „Voici la liste des morceaux d’école maternelle dont le chef d’orchestre raffole: „La Vie parisienne” d’Offenbach, le „Boléro” de Ravel, la „Gazza Ladra” de Rossini, „Casse-Noisette” de Tchaïkowski (pitié!), des bouts de „Carmen”, „El Salon Mexico” de Copland, „La Danse des Tricornes de De Falla, „Pompes et Marches” d’Elgar et „Rhapsody in Blue” de Gershwin (pitié, trois fois pitié!) et plein d’autres que j’oublie… Mais laissez cette foule baigner dans ce sirop et ils bêlent de plaisir.”

Iar mie îmi place enorm de mult „Boléro” de Ravel! Nu trebuia să scrie Charles asta. Oh, nu trebuia…


Marian Ilea, scriitor:

Românul care s-ar califica într-o povestire a lui Charles Bukowski

Bukowski scrie despre oamenii cârciumilor lui, despre beţivii care au ratat tot ce se poate rata în viaţă. Scrie despre el şi ai lui. Despre femeile care i se “împărtăşesc” în paturi insalubre ori despre bărbaţii cu care stă de poveşti de la egal la egal. E lumea lui şi lumea noastră de zi cu zi.

Bukowski scrie despre egalii lui întru suferinţă. E o “împărtăşire” întreaga lui operă. E împărtăşirea lui şi a alor lui. E şi un strigăt către îmbuibarea mizerabilă bună doar de oferit lecţii de reuşită penibilă în viaţă.

Nu există personaje care să cedeze în povestirile lui Bukowski. Lumea aflată în putrefacţie ori decăderea fiinţei umane care provoacă compansiune sunt teme în afara operei lui Bukowski.

“Acuma bem ori ne drogăm, acuma trăiam cu muieri, acuma dormim, acuma iubim, acuma murim”. Astea ar fi temele, asta ar fi viaţa, în afara ei scriu alţii. De la ironie, autoironie, violenţă şi bunătate, palierul prozastic e lung şi lat.

Bernard Pivot l-a înţeles foarte bine pe scriitorul care s-a luat în fiecare zi la trântă cu viaţa până a închis ochii şi, înţelegându-l, l-a preţuit cu lumea lui cu tot.

Cunosc un om în Săcel care-mi aminteşte de Chinasky. De câte ori trec prin comună, la cârciuma din centru, Magdău e cu un pahar de votcă, aşezat la masa, singura de pe trotuar înconjurat de ai lui. Bea şi ameninţă sătenii.

“Pe toţi vă voi da în judecată că aţi tras clopotele de mort pentru mine, care-s viu şi nevătămat, pe toţi, măi, s-aude”. De zece ani stă şi ameninţă hâtru. A fost sondor şi cioban. Are pensie. A avut două tumori. Una pe creier, alta la plămâni.

“Sunt unii care-s în spital, domnule, au avut o singură tumoră şi creşte iarba pe ei. Ce zici?”, mă întreabă. “Aşa-i”, zice frate-său. “Eu l-am scos din spital, l-am dus să se întremeze la azil, unde a stat opt luni de zile şi apoi l-am adus acasă”.

“Şi ăştia din Săcel trăgeau clopotele că-s mort”, zice Magdău, c-aşa-l cheamă. “Pe ăia cu clopotele şi pe alţii sănătoşi tun i-am îngropat”, mai zice Magdău.

Şi încheie apoi râzând. “Am fost la controale cu tumorile. N-am probleme. Să nu bei decât un pahar de votcă, mi-a zis doctoriţa. Păi, numai un pahar beau dar de multe ori pe zi câre un pahar”. Şi Magdău râde. Şi ai lui râd şi-l bat peste spate. “Mai încet, măi, dă mai încet, să nu striveşti tumora”.


Mircea Pricăjan, scriitor:

Enervant de concis și casual și exact și răspicat și tăios și articulat și penetrant și pertinent și artist, mare artist, nu-n ultimul rînd, acest Bukowski. Mă enervează paragraf de paragraf, pînă la ultimul, cu fiecare carte. Nu-i scap nici una.

Articole similare

Top 5 cele mai bune filme văzute pe Netflix în septembrie 2018

Jovi Ene

Sezoane noi pentru Lost si 24

Dan Romascanu

Teatru: Copii răi, de Mihaela Michailov – Școală – profesori, elevi, părinți – acțiune și reacțiune

Andreea Andrusca

1 comment

Radu 13 septembrie 2018 at 20:18

Excelentă ideea anchetei!

Reply

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult