“In timp ce urinez, il sprijin in palma, impreuna cu testiculele; observ si apreciez cu mana greutatea lor, le masor din ochi volumul. Da, cine poate sa cantareasca in palma mainii un buchet de organe genitale de aceasta marime, nu poate fi un barbat oarecare, un barbat de nimic, un barbat ca toti ceilalti. Cu atat mai putin un ratat, un veleitar, un impotent moral si intelectual. Sa poti tine in causul palmei doua testicule si un membru atat de mare, nu poate decat sa te reconforteze, sa-ti dea curaj, sa-ti insufle incredere in tine insuti. Ca excitat de aceasta automultumire a mea, el se umfla deja, vanitos, se congestioneaza, da semn de un inceput de erectie, desi zace inca pe o parte in palma mea. Glandul se iteste de sub piele cu relieful lui circular, cu usoara depresiune deasupra reliefului, cu convexitatea-i conica deasupra depresiunii. Pe varf, pielea se dezlipeste, se desface putin, lasa sa se intrevada orificiul care, in mod ciudat, seamana cu ochiul mic si trandafiriu al unui purcelus abia nascut. Da, nu exista nici o indoiala, sunt bine inzestrat, inzestrat la superaltiv, natura a fost generoasa cu mine, fara falsa modestie pot sa ma laud ca dispun de un organ sexual absolut exceptional ca proportii, sensibilitate, promptitudine, potenta, rezistenta. Da, toate acestea sunt adevarate, foarte adevarate. Si totusi, si totusi (…)
Continua sa taca. Dar intrucat il scutur furios, cu manie si violenta, cum e scuturat cineva de umeri, pentru ca a facut ceva rau si ai vrea macar sa recunoasca, iata, drept raspuns el grabeste erectia. Imi imaginez ca este maniera lui ignobila si neleala, de a-mi contracara invinuirile. Fiind deja mare, dar abandonat inca in palma, asemenea unui cetaceu care zace esuat si tragand sa moara pe o plaja pustie, il vad prin zvacniri gradate si aproape imperceptibile, facandu-se enorm si, incet-incet, ca un dirijabil care, odata desfacute odgoanele, se echilibreaza in aer inainte de a-si ridica ancora, inaltandu-se, coborand, inaltandu-se iarasi. Las sa cada mana care-l sprijina ; dar el de data asta, nu mai cade. Musculos si robust ca un stejarel, cu toate venele in relief ca niste plante cataratoare, cu glandul iesit de acum pe jumatate din teaca, lucios si vinetiu, imi sta suspendat dinainte, cu varful indreptat in sus, natang si pofticios, aproape la nivelul ombiliciului.
Fara sa-l ating, lasand sa oscileze prin aer si sa prinda, s-ar zice, o putere mai mare cu fiecare oscilatie, ma intorc si ma privesc indelung in oglinda ingusta care se afla in fundul baii. Ma vad in penumbra, figura groteasca si contrafacuta de silen de pe un vas pompeian: căpăţână cheală, figură arogantă, pipet în afară, picioare scurte şi colo, sub pântece, el, absolut străin, chiar de altă culoare, ca adus de cine ştie unde pe două aripi şi lipit de pântecele mele de către un zeu glumeţ. Insist, furios : Ticălosule, nenorocitule, vrei să răspunzi sau nu ? Nu, nu vrea sa raspunda, se incapataneaza in tacerea lui pompoasa, excesiva. Oscileaza usurel, s-ar zice ca-si concentreaza intreaga lui forta in levitatie. Furios, ii dau o lovitura cu muchia palmei; o lovitura de karate : Raspunde, canalie ! Lovitura il face sa se aplece si apoi sa tasneasca in sus. Tace si, dupa cate se pare, absoarbe intre timp sange cat poate de mult in glandul care acum, incet si irezistibil, se deschide cu totul din invelitoarea de piele, ca o castana frumoasa, proaspat iesita din coaja ei.” (pag. 55-56)
(„Eu si el„, de Alberto Moravia, Editura Paralela 45, Piteşti, 2004)
