Text primit tot de la cititoarea noastră, Laura, căreia îi mulțumim!
Citim al doilea text din ”Cele două morți ale lui Socrate”, de Ignacio Garcia-Valiño. O altă scenă, între bătrânul sofist Prodicus și aceeași hetairă, Neobula:
„Prodicus privea surâsul Neobulei, încântător într-un mod calculat. Îi trecu un deget peste buzele pline, și ea i-l supse ușurel. Pe când degetul se făcea nevăzut în căldura umedă a gurii Neobulei, pe bătrân îl învăluiră senzații calde și amintiri. Simțindu-i tresărirea, femeia îngenunchie alături de el și-i susură cuvinte fără glas și fără șir, de pe vârful limbii, cuvinte mai clare, persuasive, pe care un sofist n-ar fi știut niciodată să le pună cap la cap, care vorbeau despre dorința îngropată în străfundurile minții sale. Respirația sa îi gâdila urechea, îl transporta într-un trecut de călătorii, imagini neclare, femei, senzații. Se gândi, de departe, la o existență imediată, fără metafore, de toropeală și abandon, care emana nard, arome, vin și beție, mângâieri fierbinți, priviri umede în întuneric; o voce caldă care-i șoptea ceva finalmente înțeles până la ultimul detaliu. Adevăruri fictive, minciuni mult dorite.
Nu voia să se lase cuprins cu totul de calda crisalidă. Nu putea să-și scoată din minte conștiința propriei decreptitudini, a pielii sale zbârlite și flasce ca o pojghiță gălbejită întinsă pe un schelet diform. Întotdeauna îl întristase propria urâțenie, dar în ultimii ani îi repugna de-a dreptul. Era incapabil să se concentreze numai asupra mâinii de femeie care înainta pe pielea lui: i se împotrivea realitatea propriului trup, senzația pe care ghicea că o transmitea pielea lui.
Ea îl sărută, lăsându-și limba să înainteze până în centrul gurii, și continuă să îl mângâie până îi aduse sexul, dacă nu în stare de erecție, măcar în stare de tumescență. Așezată călare pe abdomenul lui, își puse genunchii pe umerii bătrânului, eliberându-se din apele transparente ale lenjeriei de corp, și începu să se frece fără pudoare de sexul sofistului, aplecată deasupra lui până la a-i atinge pieptul cu sfârcurile. Prodicus începu să se zbată când își simți trupul, forțele abandonându-l și sângele invadându-i creierul. Ea continua să se miște sinuos deasupra lui, mai întâi foarte încet, căutând atingerea suavă, de-abia simțită, apoi o lovitură îi smulse un geamăt slab, o făcu să-și mute privirea și să se așeze mai bine, coborând din nou, deschisă, expusă, umedă, alunecând de jos în sus și înapoi, de parcă s-ar fi agățat de el, până ce simțea din nou fiorul și atunci urca din nou febril către suprafață pentru a se scufunda din nou, alunecând deasupra lui, deasupra sexului său moale, inofensiv, stors de vlagă, pe pielea searbădă, și apoi mai repede, odată stabilit contactul între centrul plăcerii și suprafața flască a bătrânului, încă o dată și încă o dată, urcând și coborând de parcă Prodicus ar fi fost mort, de parcă ar fi fost niște rămășițe omenești, carne bătrână, puhavă, zăcândă întru plăcerea celeilalte.
Se concentră să respire în ciuda apăsării greutății femeii de pe toracele lui, gâfâia de parcă ar fi făcut un efort teribil, deși nici nu se mișca. Era incapabil să-și amintească vreo altă experiență din viața sa, sexuală sau de altă natură, care să fi fost la fel de umilitoare. Cel puțin dacă i-ar fi cerut să o satisfacă mângâind-o, ar fi fost altceva, s-ar fi simțit parte activă, dar așa îl reducea la condiția de obiect fără viață, de cadavru fierbinte. După câteva momente, înțelese că Neobula era excitată cu adevărat și că excitarea ei își avea izvorul tocmai în umilirea lui Prodicus, lăsându-se să alunece deasupra virilității lui pierdute, în rușinea și în bătrânețea resimțite, pe scurt, în a i-o trage cadavrului unui învins.”
(”Cele două morți ale lui Socrate”, de Ignacio Garcia-Valiño, Editura Rao, 2006, pag. 202-204. Sublinierile ne aparțin.)
