Nu am terminat încă cartea lui Alain Gavriluțiu apărută de curând la Editura Herg Benet-”Cărăușul de păcate”. Desigur, impresiile mele vor veni în viitorul apropiat aici, pe blog, ca de obicei, dar până atunci să vă delectez cu câteva rânduri din această carte în cadrul rubricii noastre săptămânale, ”Sex în literatură”.
Încă nu am descoperit toată acțiunea sau non-acțiunea din carte, dar trei sunt personajele: un tânăr bolnav de SIDA, un homosexual și o asistentă de la spitalul unde primii doi se îngrijesc de sănătatea lor. Primul dintre aceștia, încă de la primele rânduri ale cărții, consideră că orgasmul nu poate fi decât intelectual și dă o definiție pe larg a acestuia:
”Un cretin cu ifose de geniu medical avusese ideea să azvârle o undă sonoră atât de nepotrivită într-o secție de terapie intensivă și probabil că acum, în depozitul de medicamente, mândru de el, își bălăbăne mădularul înfoiat pe sub fustele prea scurte ale vreunei asistente sau stagiare care se mișcă apatic masându-ți sfârcurile întărite, căutând o urmă de feromoni care să-i satisfacă nevoia disperată de orgasm. Nu îl va obține. Cum nu l-a obținut niciodată, deși a încercat din răsputeri.
A început cu profesorii pe care i-a mituit cu ore de plăcere orală când buzele sale nu luau nicidecum conturul unor cuvinte cu semnificație didactică și a continuat cu diverși parteneri care, cu toții, i-au promis momente de deliciu sublim, dar care i-au oferit doar scremete grăbite și numere de telefon intenționat greșite. Ce nu a înțeles tânăra curviștină este că, de fapt, pe lângă o chestiune de hormoni și fricțiune monotonă, orgasmul este, în principal, o chestiune de descătușare sufletească și de sensibilitate cerebrală. Nimeni nu i-a spus că este o greșeală fundamentală să consideri că orgasmul poate fi legat în atât de mare măsură de niște atribute încarcerate de legile fizicii, cum ar fi forța de frecare, volumul și presiunea.
Orgasmul autentic este o formă veritabilă de apropiere de divinitate, fiind o eliberare zguduitoare de energii creatoare care, precum eloohimii, îmbogățește formula universală a genezei. Orgasmul este o împreunare intensă a omului cu estetismul sublim al universului, o horă efervescentă a simțurilor robite pentru scurt timp de spirit, este victoria efemeră a nesfârșitului asupra limitelor impuse de condiția umană. Așadar, pentru atingerea orgasmului, o condiție sine qua non este prezența spiritului fertil și lipsa limitărilor de natură educațională și morală. Or, tinerei curviștine care geme din obligație sub doctorul meloman îi lipsesc cu desăvârșire atât spiritul, cât și intelectul, iar lucrul ăsta o face ineligibilă pentru orice formă de orgasm, fie el cât de mic și lipsit de vitamine. Este pur și simplu neorgasmabilă.
Ar putea să pară stupid că a fost nevoie de atât de multe cuvinte pentru a o descrie, când frigidă ar fi putut să înfățișeze destul de relevant handicapul ei amoros, însă inexcitabilitatea definește o incompetență a partenerului, pe când imposibilitatea orgasmului reprezintă o tară intelectuală sau spirituală care aparține în totalitate femeii.”
(”Cărăușul de păcate”, de Alain Gavriluțiu, Editura Herg Benet, București, 2014, pag. 9-10)
1 comment
Încă ceva pentru rubrica dumneavoastră:
Cele două morți ale lui Socrate, de Ignacio Garcia-Valiño 2003
Editura Rao 2006
Acțiunea romanului se petrece la Atena, pe vremea lui Socrate și a comedianului Aristofan. Viața bărbaților atenieni gravitează în jurul celei mai selecte case de toleranță, Milesiana, condusă de Aspasia din Milet.
Hetaira Neobula și Aristofan în Milesiana:
„-Astăzi o să-ți fac ceva care o să-ți placă mult.
Aristofan ridică întrebător din sprâncene și ochii îi scânteiară. Se lăsă dus de mână de hetairă într-o rezervă de la primul etaj, unde nu mai fusese niciodată.
-Ai grijă cu devoratoarea asta de bărbați, râse Cinesias.
-Zeii îmi pregătesc cea mai plăcută dintre morți! se despărți el surâzând.
Era o încăpere nemobilată, cu podeaua căptușită cu un covor de lână și cu perne pe jos. Din perete ieșeau patru lanțuri prevăzute cu cătușe, două scurte, pentru mâini și două lungi, pentru picioare. Aristofan știa că aceasta era încăperea pentru care plăteau cei bogați sume fabuloase, de neatins pentru clienții mai puțin solvenți și la care austerul lui buget nu-i permisese niciodată accesul. Acum, grație generozității Neobulei, putea să se bucure de experiența cea mai râvnită din Milesiana, un secret rezervat inițiaților.
-Devine interesant, spuse el.
Era în patru labe, pe jos, iar lanțurile abia îi permiteau să se miște, erau mult prea scurte și deja bine întinse. În spatele lui, Neobula își plimba mâinile de-a lungul trupului său și pe pântec. Aristofan îi simțea sânii lipindu-i-se de spinare și acea mână care cobora ca un șarpe către sex și care îi făcea pielea de găină. Îi trecuse cheful de vorbă și de glumă. Femeia îi apucă cu delicatețe testiculele și i le strânse ușurel. Aristofan trase aer în piept, înfiorat.
-Ești sclavul meu sexual.
-Sunt sclavul tău, stăpână.
Simți ca o ușurare când mâma îi dădu drumul și îi strănse baza penisului, umplându-l de o plăcere care îl făcu să geamă. Dar, tocmai când își dorea mai mult să nu se oprească, poziția mâinii se schimbă și începu să o treacă printre fese, parcurgând spațiul dintre coapse, de parcă ar fi fost cea mai încântătoare dintre texturi. Se simți alunecând într-o mare de argilă călduță. În acel moment, trupul ei se despărți de al lui.
-Ce se întâmplă?
-Am nevoie de grăsime de cal. Așteaptă puțin.
-Grăsime de cal?! Se sperie el.
Neobula îl abandonă acolo singur, în patru labe, tânjind. Aristofan își privi mâinile și picioarele înlănțuite și preferă să nu se gândească la asta. Curând intră cineva, dar nu era Neobula. Era un râs de bărbat, și-l recunoscu înfiorat, înainte de a-și întoarce grumazul suficient pentru a-l vedea: era Anytos, unul dintre cei mai de temut creditori ai săi. Anytos se așeză călare pe el și-i trase capul pe spate, ridicându-i bărbia.
-Mă bucur să te întâlnesc aici, atât de receptiv, spuse Anytos cu vocea îngroșată de sarcasm; e ceva vreme de când mă eviți.
-Păi, tocmai te așteptam, nu mă vezi?
-Perfect. Îmi dai înapoi cele trei mii o sută de drahme pe care mi le datorezi?
-Atât de mult? Credeam că sunt doar trei mii.
-Erau trei mii anul trecut. A trecut ceva timp de atunci.
-Da, nu-ți face griji. Săptămâna asta ți le plătesc.
-Sper că de data aceasta să fie de-adevăratelea, pentru binele tău.
-Da, da, te asigur. Am totul sub control.
Anytos îi dădu drumul la păr, dar nu i se dăsu jos de pe spinare. Câteva momente fu liniște. Aristofan se întreba ce nou supliciu îl aștepta acum. Curând află: urina caldă îi coborî pe șira spinării și i se scurse pe gât și pe cap.
Se auzi din nou râsul sonor al călăului său.
În momentul acela se deschise ușa. Aristofan nu putu să-și întoarcă chipul, de frică să nu-i intre în ochi urina, dar simți apăsarea tăcerii: Anytos se ridică și ieși fără să scoată nici un cuvânt. Comediograful rămase impresionat de autoritatea pe care Neobula o avea asupra lui.
Aceasta îi curăță urina cu o cârpă și se interesă dacă se simțea bine.
-Aș prefera să-mi dai drumul, nu mai am chef de jocuri, draga mea.
-Nici să n-aud, Aristofan. Eu, ce încep, termin.
Între timp, Neobula ungea cu cealaltă mână un penis artificial cu grăsime de cal. Și, după ce îl lubrifie bine, i-l introduse cu violență în anus. Aristofan țipă și se întoarse, dar lanțurile îl împiedicară să facă mai mult, iar Neobula fu mai rapidă decât el și, lăsându-se cu toată greutatea, împinse obiectul lung și gros în interiorul anusului, ținându-i coapsele încleștate între ale sale, ca într-o luptă corp la corp. Aristofan simți o durere ascuțită și mugi răgușit, încercă să dea din picioare, se întoarse și, pentru o clipă numai, se auzi zgomotul lanțurilor care scrâșneau, lovindu-se unele de celelalte. Curând nu mai opuse nici un fel de rezistență și rămase imobil, plângând, cu penisul încă erect și cu penisul artificial împlântat până în plăsele în anus.
-Gata, lasă-mă! Nu mai pot! gemu el.
Ea se aplecă și-i șopti la ureche:
-În sex, tot ceea ce doare este bun.
Și își însoți vorbele cu o mișcare de du-te-vino, imitând mișcările pelviene ale unui bărbat, în vreme ce îi frământa penisul cu cealaltă mână. Un fir de sânge începu să se prelingă vizibil pe grăsimea care lucea între fese. Gemetele amândurora se uniră într-unul singur; ale ei erau de plăcere. Cu puțin înainte de a atinge orgasmul, Neobula îl scoase și i-l puse înaintea buzelor întredeschise.
-Ia-o în gură sau te omor!
Înainte să poată reacționa, acel obiect i se introduse până în gât și un spasm îi străbătu stomacul, într-un acces de greață, deși nu putu să vomite. Simți că toate forțele îl abandonaseră. Ea îl întoarse împingâdu-l cu piciorul, îl întinse cu fața în sus și se urcă pe el, srecurându-și sexul încă erect între coapse, și începu să se agite din ce în ce mai repede, mai repede, până când gâtlejul său eliberă un scâncet violent, de pisică în călduri.
Palid și cu chipul descompus, Aristofan se întâlni cu Cinesias la ieșirea din local și încercă să meargă cu ceva mai multă demnitate, pentru ca acesta să nu-și dea seama de durerea pe care o simțea între fese.
-Cum merge treaba? îl bătu acesta pe spate.
-Fantastic. Nu am avut parte de atâta plăcere în viața mea, surâse el cu o față cadaverică. Face tot ce-i ceri.
-Și chiar mai mult de-atât.
Lui Aristofan i se păru că distinge o urmă de ironie în răspuns. Se întrebă dacă știa ce se întâmplase de fapt. Dar îl durea prea tare fundul ca să mai încerce să afle ceva.” Pag. 69-72
O altă scenă, între bătrânul sofist Prodicus și aceeași hetairă, Neobula:
„Prodicus privea surâsul Neobulei, încântător într-un mod calculat. Îi trecu un deget peste buzele pline, și ea i-l supse ușurel. Pe când degetul se făcea nevăzut în căldura umedă a gurii Neobulei, pe bătrân îl învăluiră senzații calde și amintiri. Simțindu-i tresărirea, femeia îngenunchie alături de el și-i susură cuvinte fără glas și fără șir, de pe vârful limbii, cuvinte mai clare, persuasive, pe care un sofist n-ar fi știut niciodată să le pună cap la cap, care vorbeau despre dorința îngropată în străfundurile minții sale. Respirația sa îi gâdila urechea, îl transporta într-un trecut de călătorii, imagini neclare, femei, senzații. Se gândi, de departe, la o existență imediată, fără metafore, de toropeală și abandon, care emana nard, arome, vin și beție, mângâieri fierbinți, priviri umede în întuneric; o voce caldă care-i șoptea ceva finalmente înțeles până la ultimul detaliu. Adevăruri fictive, minciuni mult dorite.
Nu voia să se lase cuprins cu totul de calda crisalidă. Nu putea să-și scoată din minte conștiința propriei decreptitudini, a pielii sale zbârlite și flasce ca o pojghiță gălbejită întinsă pe un schelet diform. Întotdeauna îl întristase propria urâțenie, dar în ultimii ani îi repugna de-a dreptul. Era incapabil să se concentreze numai asupra mâinii de femeie care înainta pe pielea lui: i se împotrivea realitatea propriului trup, senzația pe care ghicea că o transmitea pielea lui.
Ea îl sărută, lăsându-și limba să înainteze până în centrul gurii, și continuă să îl mângâie până îi aduse sexul, dacă nu în stare de erecție, măcar în stare de tumescență. Așezată călare pe abdomenul lui, își puse genunchii pe umerii bătrânului, eliberându-se din apele transparente ale lenjeriei de corp, și începu să se frece fără pudoare de sexul sofistului, aplecată deasupra lui până la a-i atinge pieptul cu sfârcurile. Prodicus începu să se zbată când își simți trupul, forțele abandonându-l și sângele invadându-i creierul. Ea continua să se miște sinuos deasupra lui, mai întâi foarte încet, căutând atingerea suavă, de-abia simțită, apoi o lovitură îi smulse un geamăt slab, o făcu să-și mute privirea și să se așeze mai bine, coborând din nou, deschisă, expusă, umedă, alunecând de jos în sus și înapoi, de parcă s-ar fi agățat de el, până ce simțea din nou fiorul și atunci urca din nou febril către suprafașă pentru a se scufunda din nou, alunecând deasupra lui, deasupra sexului său moale, inofensiv, stors de vlagă, pe pielea searbădă, și apoi mai repede, odată stabilit contactul între centrul plăcerii și suprafața flască a bătrânului, încă o dată și încă o dată, urcând și coborând de parcă Prodicus ar fi fost mort, de parcă ar fi fost niște rămășițe omenești, carne bătrână, puhavă, zăcândă întru plăcerea celeilalte.
Se concentră să respire în ciuda apăsării greutății femeii de pe toracele lui, gâfâia de parcă ar fi făcut un efort teribil, deși nici nu se mișca. Era incapabil să-și amintească vreo altă experiență din viața sa, sexuală sau de altă natură, care să fi fost la fel de umilitoare. Cel puțin dacă i-ar fi cerut să o satisfacă mângâind-o, ar fi fost altceva, s-ar fi simțit parte activă, dar așa îl reducea la condiția de obiect fără viață, de cadavru fierbinte. După câteva momente, înțelese că Neobula era excitată cu adevărat și că excitarea ei își avea izvorul tocmai în umilirea lui Prodicus, lăsându-se să alunece deasupra virilității lui pierdute, în rușinea și în bătrânețea resimțite, pe scurt, în a i-o trage cadavrului unui învins.” Pag. 202-204
Neobula și războinicul Alcibiade, iubitul ei de demult:
„Din fericire pentru Neobula, sclavii vâslași nu erau pe corabie, pentru că altfel ar fi forțat-o să iasă în largul mării, ca pe o sclavă captivă. Petreceau probabil prin bordeluri. Timp de câteva clipe, medită la ce era de făcut, așezată la pupă cu spatele la el, privind lumina abia pâlpâindă a unei corăbii îndepărtate care strălucea în întunericul mării, ca o insulă de unde luminile coastei s-ar fi zărit asemenea unor insulițe nesigure. Încă mai putea să se arunce în valuri și să scape înotând. Înainte de a-și putea calcula posibilitățile de salvare în acest fel, simți în spatele său apropierea odioasă a bărbatului, o răsuflare în grumaz, brațele care o cuprindeau, mâinile care îi căutau pielea. El o chemă atunci pe numele pe care obișnuia să i-l dea, de floare a cărui parfum înnebunește bărbații. Pentru prima dată îi veni în minte clară, precisă, ideea de a-l ucide. Închise ochii și strânse din dinți, lăsând limba care înainta de jos în sus să-i scormonească gâtul și mâna să-i desfacă peplumul, coborând țesătura până la șolduri. Doar mirosul acela familiar o amețea puțin; nu era însă decât mirosul unei amintiri. Se trezi curând în micuța cabină de pânză, dezbrăcată, strivită cu violență sub genunchii bărbatului. Nu opuse rezistență. Se lăsă linsă ca și cum și-ar fi făcut treaba cu un client dezagreabil, desfăcu picioarele și alunecă ea însăși spre sexul erect, suspină, își undui ritmic șoldurile până ce tensiunea scăzu și bărbatului începu să-i placă, uitînd cum se ajunsese pînă acolo. Ea se lăsă întoarsă pentru a o putea pătrunde pe la spate, își crispă mâinile pe când el năvălea în ea cu euforie și îl ura din adâncul stomacului. Îl voi ucide, se gândea, mișcându-se înainte și înapoi, îl voi omorî chiar în noaptea asta, oamenii lui o să-l găsească chiar în locul ăsta. Localizase deja cuțitul, îl întrezărise ieșind din faldurile mantiei care zăcea aruncată la pământ, la îndemână, gemu și începu să simtă plăcere, i se oferi în întregime, desfăcând încă și mai mult coapsele primitoare, și el o întoarse cu fața în sus, îngropându-se în pântecul ei, spărgându-și picăturile de sudoare de ale ei, gemând înnebunit, spasmodic, cu gura deschisă care saliva, ghipul încordat și privirea oarbă sticloasă, în căutarea frenetică a unui climax care sosi cu un urlet sălbatic și cu sângele năvălind în trăsăturile schimonosite ale chipului, sânge urcând prin gâtul său victorios ochi injectați în ultimul frison înainte de a cădea stors de vlagă lângă ea. Înainte ca vârful cuțitului să-i străpungă pieptul și lama să se scalde în sânge, văzu în ochii deschiși ai bărbatului o acceptare voluntară. Citi în ei că se lăsa ucis de mâinile pe care le iubea.” Pag. 238-239