Text primit tot de la cititoarea noastră, Laura, căreia îi mulțumim!
„În ţara bărbaţilor” este un roman despre drama unei familii obişnuite din Libia anului 1979, o Libie aflată sub teroarea dictaturii lui Gaddafi, dar şi guvernată de propriile cutume, dramă povestită prin ochii unui copil de nouă ani. Atmosfera nu poate fi decât una familiară cititorilor români: telefoane ascultate, supravegheri pe stradă, oameni care încearcă să schimbe câte ceva, turnători şi trădători, singura soluţie pentru o viaţă mai bună fiind fuga din ţară. Dar, mai presus de toate acestea, romanul este unul depre dragostea faţă de mamă, o dragoste neţărmurită faţă de mamă.
Micul Suleiman intrând, într-un moment nepotrivit, în camera părinţilor:
„Nu ştiu ce m-a făcut să mă trezesc în noaptea aceea şi să mă duc în camera lor. Era aprinsă doar lampa tatei şi la lumina ei slabă l-am văzut deasupra ei, mişcându-se înainte şi înapoi pe o distanţă scurtă, asemeni bătrânelor care-şi bocesc morţii. Rămăsesem în întuneric, în pragul camerei lor, de unde nu mă puteau vedea. Ea stătea nemişcată sub el, cu privirile în lături. Nu-i puteam vedea chipul. Ţinea o mână întinsă pe lângă ea, cu palma deschisă, ridicată spre cer. El scotea un geamăt ciudat repetat ca de fierăstrău. Apoi încremeni brusc, cu spinarea rigidă, tremurând, apoi căzu într-o parte. Şi rămase aşa, respirând cu greu, cu privirile aţintite în tavan. I-am văzut penisul lunecând într-o parte, lucind la lumina lămpii. Şi ea era goală, cu cămaşa de noapte ridicată până sus. Sânii ei tremurau ciudat când s-a repezit să-şi tragă cearceaful pe ea. Şi l-a tras până sub bărbie, întorcându-i spatele. Şi-a dres vocea şi i-a spus: (…). El a stins lumina şi i-am auzit trupul mişcându-se în întuneric. Mă întrebam dacă se apropia din nou din ea.
Se clătinase, oare, Marele Jilţ, mă întrebam. Îmi aminteam cuvintele lui Sheikh Mustafa. Baba şi Mama nu erau aşa, ei erau căsătoriţi în numele Domnului şi al profetului său Sunna, dar ceva din cele văzute de mine m-a tulburat atât de mult încât nu-mi închipuiam că Jilţul lui Dumnezeu, Marele Său Jilţ nu s-a clătinat, aşa cum s-a întâmplat cu inima mea.
N-am mai putut dormi în noaptea aceea, măcinat de teamă, vinovăţie şi mânie, întrebându-mă dacă n-ar fi trebuit să fi făcut ceva să o opresc, dacă cumva, fără ştiinţa mea, Mama ar fi avut nevoie de mine. Mi-era tot mai clar că Providenţa mă trezise, altminteri de ce m-aş fi trezit la ora aceea? Sigur fusese Providenţa. Iar eu mă făcusem de râs, că n-avusesem curajul – sau ceea ce îi face pe oameni să acţioneze iute, hotărât şi fără şovăială – să îmi dovedesc forţa, să mă arăt că sunt şi eu printre credincioşi. Fusesem chemat să pun capăt la ceva groaznic, ceva ce, sunt sigur, nici îngerii n-ar fi binecuvântat vreodată, ceva ce o împingea pe Mama să plece din patul ei în fiecare noapte şi să doarmă singură pe canapea, lăsându-se furată de somn în acordurile ridicole ale viorilor dintr-un film romanţios egiptean.”
(”În ţara bărbaţilor”, de Hisham Matar, Editura Minerva, 2008, pag. 92-93. Sublinierile ne aparțin.)
2 comments
Inca un fragment: Secretul culorii pure, de Federico Andahazi 2002
Editura Rao 2005
Fátima, soţia unui armator portughez, sosită în atelierul fraţilor van Mander pentru a i se picta portretul, începe un joc al seducţiei cu cel mai în vârstă dintre ei, orbul Greg. Scena este una cu atât mai interesantă cu cât, în cele din urmă, se dovedeşte că Fátima nu este o tânără femeie ci tânărul ucenic al rivalului lor în ale picturii, venit să spioneze:
„De cum a ieşit Dirk pe uşă, Fátima s-a ridicat în picioare, şi-a rotit capul şi şi-a arcuit coloana. Şi-a simţit spatele obosit şi gambele uşor amorţite. În picioare, lângă fereastră, a simţit nevoia să şi le maseze. Aşa că şi-a ridicat fustoiul greu şi, sprijinind un picior pe banchetă, şi le-a dezgolit pe amândouă: erau lungi, subţiri şi ferme. Pentru o clipă, a cuprins-o sfiala în faţa lui Greg, care stătea foarte aproape de ea, dar în cele din urmă şi-a zis că el nu putea da mărturie de nimic. Mai întâi şi-a frecat coapsele, descriind cercuri mititele, apoi a coborât spre pulpe şi a continuat spre glezne. Fără să-şi schimbe poziţia, l-a întrebat pe Greg dacă frate-său avea să întârzie mult.
-Nu destul, i-a răspuns el enigmatic.
Suflarea Fátimei l-a ajuns pe cel mai mare dintre fraţii van Mander, care părea să simtă apropierea cărnii. Pictorul o pironea cu privirea-i moartă şi plină totuşi de-o vioiciune neliniştitoare. Părea că o priveşte aievea, iar Fátima s-a îndoit că era orb cu adevărat. Fie pentru a-şi mai verifica ultima impresie, fie din pricina unei inerţii de neînfrânt, femeia şi-a apropiat buzele de ale lui Greg, atât cât să-i simtă uşoara atingere a mustăţii, ba blondă, ba argintie. Şi a rămas aşa, înfrânându-şi pornirea de a i-o atinge. Greg a întins mâna spre ea şi, ţinând-o pe după ceafă, a tras-o şi mai aproape de buze. Dar n-a sărutat-o. Voia doar să-i simtă căldura pielii. Atunci, Fátima şi-a tras mâna cu care continuase să-şi mângie coapsele, înlocuind-o cu a lui. Greg ţinea ochii deschişi, două turcoaze pe fundul unui lac tulbure. Fátimei i s-a năzărit că spiritul lui Greg era lacul, iar esenţa lui, cele două pietre limpezi. Şi-a zis că ajungea să-şi cufunde braţul în apele întunecate, ca să-i atingă inima cu adevărat fermecată. Atunci, l-a prins hotărât de mâini şi şi-a frecat cu ele coapsele tari ca piatra, dar dulci şi călduţe ca velurul rochiei. Din când în când se depărta puţin şi, fără să lase slobode încheieturile lui Greg, îi purta mâinile pe trup, de parcă-l provoca să ghicească locul. Aşa, străbătând, încet-încet, fiece bucăţică de piele, i-a dus arătătorul la buze, l-a umezit cu salivă, şi-a dat uşor în lături decolteul şi i-a împins degetul până la sfârcul unui sân, miniatural şi încordat, de mărimea şi textura unei perle. Cu buricul degetului lui Greg, a cărei brazdă umedă părea urma uoară a unui melc, Fátima trăgea linii nespus de fine pe suprafaţa propriului trup. Dacă Greg se arăta dornic să treacă graniţele impuse, ea strângea puternic încheieturile pictorului, şi-i purta arătătorul după dorinţă. Mâinile lui se lăsau îmblânzite, în voia noii stăpâne. Creatorul micuţului univers făcut după propriul chip şi asemănare, orbul atoatetiutor, în jurul căruia totul se deplasa cu precizia cosmosului, atotputernicul de sub controlul căruia nu scăpa nimic, era deodată la cheremul unei fetiţe. Legănându-se naiv pe o pânză de păianjen, Greg se cufunda în amânatul vis al voluptăţii. Fátima a putut zări cum i se umfla mogâldeaţa sub cureluşa care, după ce-i strângea talia pantalonilor mulaţi, se înnoda dedesubt. Şi-a apropiat mâna de gâlma care sta gata să se sloboadă din fruntariile triunghiului de piele. Dar n-a atins-o. Îi murmura în portugheză la ureche tot ce i-ar fi putut face, de-ar fi ţinut-o în mâini. Şi, fără s-o atingă, îi alinta cu palma silueta tot mai înaltă. Mâna ei părea să aibă un ciudat efect magnetic: deşi neatinsă, ori de câte ori vârfurile degetelor îi dădeau roată, captiva fiinţă bulbucată părea să palpite, ca un peşte ce-şi dă obştescul sfârşit, în ritmul în care mâna se ducea şi venea. Coapsele şi pulpele Fátimei se încordau, pe măsură ce-şi legăna şoldurile şi strângea între picioare urma genunchiului lui Greg.
Dar când, izbutind să-şi scape o încheietură de sub tirania mâinilor ei, pictorul tocmai dădea să urce pe coapsă în sus, cei doi au auzit apropiindu-se pe Ulicioara Asinului Chior, paşii grăbiţi ai lui Dirk. Fátima s-a ridicat molcom, şi-a pus gura pe a pictorului, i-a petrecut uşurel limba pe faţa buzelor, şi-a potrivit fustele şi, încetişor, s-a aşezat din nou pe banchetă. Atunci s-a deschis uşa şi a intrat Dirk. Avea în faţă chiar imaginea din urmă cu câteva minute, doar că obrajii Fátimei erau uşor îmbujoraţi, iar în spiritul fratelui său tocmai avusese loc un surd cataclism.” Pag. 108-110
Mulțumim, Laura!