Cartea Corinei Sabău, ”Dragostea, chiar ea”, are în prim-plan patru personaje ce formează un patrulater al iubirii. Dragostea fizică este prezentată tangențial, fără a fi în centrul evenimentelor, ce este acaparat de iubirea ca sentiment. Cu toate acestea, când Mia face pentru prima dată dragoste cu Teo, iubirea trece în plan secund, iar regretele izbucnesc:
”Acum, când Teo se zvârcolește deasupra ei, e prea târziu să se mai împotrivească, nu prea se face să-l gonească. Îi e ciudă; a visat atâta la momentul ăsta, și-a imaginat ce amant extraordinar trebuie să fie autorul programului IT din minister, dar acum i-e imposibil să-l urmeze pe Teo, iar el nici măcar nu-și dă seama că a lăsat-o singură. ”Crezi că e bine ce facem?”, întreabă ea, încercând să mai câștige un mic răgaz. Vocea lui își pierde dintr-o dată dulceața: ”Tu să-mi spui dacă e bine. Depinde ce-ți dorești”.
Învinuindu-se pentru atitudinea ei cochetă și indecisă, Mia își impune să se implice mai mult. Închide ochii, se sforțează să simtă plăcere, să primească măcar puțină uitare, dar degeaba. Pe un fond bleu, același bleu ca al tapetului, îi apare Vlad. Fața lui e palidă și obosită și Mia se gândește, cu milă, cât trebuie să-i dea de furcă tratatele de drept, chinuindu-l cu limbajul lor greoi. Ar vrea să-l cuprindă în brațe și să rămână mult, mult timp așa, să-l salveze pentru totdeauna de meseria asta care-i amărește viața.
Când, în sfârșit, Teo se ridică, Mia se simte ca un argat care nu și-a primit simbria pe o lună. Își ia un aer mândru, aproape superior. Teo suflă greu, chiar își pune o mână în dreptul inimii și se oprește în fața ferestrei.” (pag. 91)
(”Dragostea, chiar ea”, de Corina Sabău, Editura Polirom, 2012)
