Pierre Drieu la Rochelle scrie în ”O femeie la fereastră” un altfel de roman de dragoste. Dată fiind și biografia autorului, despre care Codruț a scris pe Filme-cărți.ro, autorul francez este mult mai strict în povestea sa, construind dragostea în jurul conceptelor pe care le-a susținut: o burgheză, Margot, adăpostește aproape involuntar un comunist, Michel Boutros. Nefericiți, cad amândoi într-un fel de dragoste neașteptată, dar atât de mult dorită. Iată cum apare, peste timp, povestea primei nopți de dragoste:
”Michel intră curând în camera lui Margot.
Se aruncară unul asupra celuilalt. Dorința care își croise drum prin neliniștea sufletelor ieșea în sfârșit la lumină. Foamea lor avea poftă să muște. Veșmintele se desprind de la sine de pe o femeie care s-a dăruit deja; Margot, pe jumătate goală, fremătătoare și încordată, pufoasă și lucitoare, înțepătoare și fragilă ca o insectă în plină glorie, se agăță de gura aceea de unde ieșiseră vorbe virile care, încă din noaptea de la hotelul Acropolis, îi pătrunseseră carnea. Gura aceea era dură, fierbinte, a ei era fluidă, răcoroasă. Ori poate că era invers: gura fiecăruia deveni gura celuilalt: o zonă mai iradiantă decât ilaritatea apăru între ei.
Erau însă blocați. Margor se desprinse de Michel și, cu o privire plină de o triumfătoare bună dispoziție, îi făcu semn. Degetul ei alb, un pic dezarticulat, desenă un opt pe propriul său corp.
Se dezbrăcară încet, în picioare, unul în fața celuilalt. Camera era scăldată într-o umbră poroasă, întreruptă de dungi. Deasupra satului doar soarele era treaz la ora aceea, imensul fierar bătea pe nicovala zării un drug de fier încins la alb. Mai aproape de ei, liniștea siestei, care amorțea viața oamenilor, le era complice.
El își deschise brațele și le răsuci, scoțându-și cămasa. Ea făcu la fel. Florile își țin petalele cu vârful în sus înainte de a înflori. Minune a trupului, minune a sufletelor învelite în carne, precizate până în vârful sânilor, până în vârful unghiilor, până în vârful limbii.
Își revedeau particularitățile, iar acele scurte observații nu le răneau entuziasmul: Margot nu se sperie de pilozitatea lui Michel, iar pentru Michel, care observă partea de sus, mai plină, a șoldurilor lui Margot, acea măruntă rezistență a lutului era rostogolită la vale de torentul dorinței. Ici-colo răsărea ceva frumos – carnea savuroasă a sânilor sau linia dreaptă a umerilor masculini –, care trăgea după sine întreaga masă a trupului, așa cum o rachetă, strălucitoare preț de o clipă, ajunge până la stele. (…)
Micul pat de fier era potrivit prost în colțul camerei și se hâțâna întocmai ca o barcă lansată pe mare ce dansează pe primul val.
O jumătate din univers preferă să ia, în timp ce cealaltă preferă să fie luată. Existau înlăuntrul lui Margot două figuri înfoliate una într-alta: îndrăgostită de avântul erotic al lui Michel, una dintre aceste figuri, cea mai energică, i-o oferea pe cealaltă, mai tandră, ca pe o tânără soră menită orației de nuntă. Prima era alcătuită din oasele și tendoanele lui Margot, era o carcasă mărunțică, dar dură, legată prin tainice fire de oțel, care se arcuia cu îndrăzneală în așternut. Cea de-a doua era un trup înflorit, un dar grațios inspirat de bucurie.
Mușchii lui Michel erau slăbiți de viața ascetică a ultimilor ani, însă în acel moment păreau galvanizați și îmbrățișau într-o strânsoare elastică sânii și șoldurile, consistențele acelea robuste, rotunjimile acelea spirituale.
Elanul său era măsurat: Margot navigă precum o barcă ușoară, purtată de un fluviu lung, lent, bogat.”
(”O femeie la fereastră”, de Pierre Drieu la Rochelle, Editura Polirom, Colecția ”Biblioteca Polirom. Esențial”, Iași, 2013, pag. 220-222. Sublinierile ne aparțin)
