Interviu Ruxandra Cesereanu
Ieri am prezentat pe Filme-carti.ro ultima carte a Ruxandrei Cesereanu, apărută în 2013 la Editura Polirom, ”Un singur cer deasupra lor”. Ruxandra Cesereanu a avut amabilitatea să răspundă unor întrebări formulate de echipa Filme-carti.ro si îi mulțumim din nou pe această cale. De asemenea, le mulțumim reprezentanților Editurii Polirom pentru intermediere și colaborare.
Când ați început să scrieți prima povestire din ”Un singur cer deasupra lor”? A fost concepută acum zece ani, când v-au convins foștii studenți sau mult mai devreme?
Primul fragment din roman (mai exact din ceea ce avea să devină romanul-frescă de-acum) l-am scris în 2003 sau 2004 (este vorba despre capitolul numit Anda, dedicat unei fete care face avort clandestin). Celelalte capitole din roman s-au înșirat ca mărgelele de-a lungul anilor, în funcție de documentarea mea și de intuiția și inspirația pe care o aveam asupra unui personaj sau a altuia. Au fost ani în care am scris doar un singur capitol, și ani în care am scris vreo cinci capitole.
Cât timp din ”concepere” ați consacrat documentării și cât timp scrierii efective a romanului?
Nu pot spune cu exactitate, întrucât nu am calculat matematic după ceas, ani, luni, săptămâni ori zile. Fresca aceasta mi-a luat vreme îndelungaă, iar eu nu am vrut să mă grăbesc, ci să îmi acord un spațiu-timp pe îndelete. Au fost capitole la care am lucrat o săptămână, o lună sau mai mult. Cea mai dificilă a fost munca mentală, de concepție, nu scrisul propriu-zis.
Cea mai reală povestire din carte pare a fi cea despre Padre Basilio. Chiar dacă este alcătuită aproape în întregime din documente extrase din dosarul de la Securitate, se vede că aici ați pus cel mai mult suflet. Cât de bine ați cunoscut amănuntele urmăririi bunicului dvs. de către Securitate în copilărie și adolescență și cum a decurs munca de documentare pentru acest capitol al cărții, dar și al vieții dumneavoastră?
Prin 2005 am avut acces la dosarul de urmărire al bunicului meu patern, la CNSAS. Dosarul era uriaș. Am izbutit să xeroxez doar o jumătate din documente. M-au interesat mai ales memoriile lui către diferite autorități comuniste (tribunal, președintele țării, diferiți clerici) și, firește, delațiunile la adresa bunicului, foarte teatrale unele din ele. Dosarul cu aceste documente xeroxate pe care îl dețin eu acasă are vreo 600 de pagini. Așa încât a fost dificil să selectez doar anumite documente prin care să izbutesc un portret al bunicului (ca personaj de roman). Inițial, capitolul despre el era mult mai amplu, triplu fată de celelalte capitole, drept care a trebuit să îl reduc. Poate la o eventuală a doua ediție a romanului meu voi re-îmbogăți acest capitol. Cândva (nu știu când), aș dori, însă, să public o carte cu aceste documente din dosarul CNSAS, pentru că sunt spectaculoase. Despre bunicul meu știam că a fost deținut politic încă de când eram elevă la școala generală. Părinții mei îmi explicaseră una-alta.
Cum s-a făcut trecerea de la poeme, proză fantastică la acest gen de proză realistă, care ne-a readus aminte de Truman Capote, dar și de romanele Tatianei-Niculescu Bran sau, ca stil și concepție, de frumoasa lectură a ”Medgidiei, orașul de apoi”, de Cristian Teodorescu?
Cum am precizat deja în diferite mărturii legate de acest roman, inițiativa de a scrie proză realistă a fost o provocare venită din partea studenților mei. Inițial, mi s-a părut că mi-aș trăda direcția de prozatoare fantastică. Mai apoi respectiva provocare m-a pus pe gânduri. M-am apucat de un prim capitol, apoi am lăsat cartea să crească și să se dezvolte în mine pe îndelete, fără să o grăbesc. Nu am avut în cap vreun model pentru acest roman-frescă. Doar după ce am încheiat cartea, cineva din apropiere (cunoscător a ceea ce scriu) mi-a spus că fresca mea este înrudită cu Povestiri din Kolyma, de Varlam Șalamov.
România nu este reliefată în carte sub cele mai bune aspecte, chiar dacă tema este sinceră și realistă. Într-un loc, unul dintre personaje gândește: ”Ce mai era o țară? Un gunoi sau un potir? Un rest de corp după un accident feroviar sau o stare de bravură interzisă? Ce era țara? O partidă de sex, un simțământ inefabil, o veselie și o tristețe neînțelese? O stare de criză? Ce era și ce nu era o țară? Un steag găurit, un animal rănit? O nădejde pe jumătate pierdută, un anotimp corcit, un pat de spital, ferfenițit de folosință? Ținutul lui lasă-mă-să-te-las și al degetelor care pocnesc sprinten, poruncind ceva trecător?” Ce reprezintă pentru dvs. țara?
Am scris cu alt prilej, destul de amplu, despre ce este țara mea (vezi volumul Năravuri românești). Așa încât mă voi auto-cita, întrucât nu am cum să inventez o altă definiție: Pe de o parte, România este pentru mine acel steag cu stema comunistă decupată, din decembrie 1989. România este gaura din steag, o rană curăţată parţial, fragmentar, relativ. Pe de altă parte, România nu are încă un conţinut limpezit. Ea este încă ceţoasă, brumată, aluvionară şi nu are graţie. România nu are graţie şi nici tărie.
Cum considerați că ar privi personajele cărții, cele care mai trăiesc și acum în realitatea ce ne înconjoară, poveștile lor, spuse din perspectiva dumneavoastră? Cum ar vedea, de exemplu, Ilișoi povestirea cu același nume?
Ar fi incorect din partea mea să răspund la această întrebare, fiindcă nu aș putea fi obiectivă. Și nu sunt nici Pythia :).
Citind capitolul ”Roby”, citind zilele acestea ”Jurnalul pieziș” al lui Dan C. Mihăilescu, unde un capitol îl reprezintă privirea spre trecutul muzicii de calitate de la Europa Liberă, m-am întrebat cum a fost Cornel Chiriac (pentru cei care nu i-au prins emisiunile), care a fost forța care a cuprins tinerii de atunci spre a asculta muzica de calitate? A fost doar tinerețea lipsită de libertate sau o altfel de lume, care antrena acceptarea unor genuri muzicale aproape de desăvârșire? Cum poate fi educat tineretul de azi spre o muzică de calitate, spre o carte bună sau spre un film-cult?
L-am auzit întâia dată pe Cornel Chiriac doar prin 1983 (la destulă vreme de la moartea lui), într-o înregistrare pe magnetofon făcută de un fan al său, din Craiova, pe când mă aflam, în orașul cu pricina, la un festival de jazz-rock. Eram studentă. Cornel Chiriac prezenta și comenta, în acea înregistrare, melodia Nights in White Satin a trupei Moody Blues. Am fost fascinată și de melodie, dar și de pledoaria lui Cornel Chiriac. Cum spuneam, eram studentă pe vremea aceea, aveam părul împletit în vreo 10 codițe subțiri, blugi scriși cu Pink Floyd pe genunchi și o brățară îndoită dintr-o furculiță de aluminiu la una din glezne. Ascultam deja Pink Floyd, dar și Van der Graaf Generator, Deep Purple, Uriah Heep, Led Zeppelin. Mai știam și de alte trupe-cult: Genesis, Yes, Jethro Tull, Ten Years After. Cenzura comunistă mă determina să caut muzici interzise; pe multe dintre ele le-am găsit prin intermediul prietenilor mei de atunci și a mediului licean și studențesc subversiv. Cum ar putea fi educați muzical tinerii de astăzi? Hmmm…
Chiar ficționalizată, cartea dvs. este o radiografie extrem de detaliată a perioadei comuniste. Cum ați vedea înființarea unei materii în școlile românești (despre care tot s-a discutat) intitulată ”Istoria comunismului” și cum s-ar integra ”Un singur cer deasupra lor” printre cărțile recomandate la această materie?
Nu trebuie neapărat să se înființeze o materie numită „Istoria comunismului”, este de-ajuns ca materia numită „Istorie contemporană” să fie studiată serios și asumat. Cred că vreo 10 ore despre ce s-a întâmplat vreme de 45 de ani în România comunistă ar fi de-ajuns ca tinerii de la noi să cunoască trecutul recent al țării lor. Romanul meu frescă este scris pentru acești tineri, dar nu doar pentru ei, ci pentru toți românii care sunt interesați de istorie.
Credeți că există trăsături caracteristice specific ‘feminine’ în proza românească contemporană scrisă de dumneavoastră și de colegele dumneavoastră de generație scriitoare?
Când subiectul prozei mele este o căutare a femeiescului, probabil că există astfel de caracteristici (a se vedea romanul din 2002, Tricephalos). Care ar fi, însă, aceste caracteristici, numite și inventariate ca atare, hmmm, îi las pe criticii literari să facă acest lucru.
Trăiţi din scris? Se poate trăi din scris în România?
Nu trăiesc din scris. Sunt dascăl la Facultatea de Litere din Cluj, aceasta este slujba mea de întreținere și de plăcere (fiindcă îmi place grozav să lucrez cu studenții, întrebările lor și nuanțele lor mă țin în circuit continuu). În România pot fi numărați pe degete scriitorii care chiar trăiesc exclusiv din scris. Scrisul este slujba mea de inimă.
În cazul unui răspuns negativ la întrebarea anterioară, de ce credeți că nu se poate trăi din scris în România? Care ar fi măsurile necesare a fi luate pentru ca literatura română să ”poată trăi pe propriile picioare”?
Scriitorul nu are un statut limpede conturat financiar în România, decât în cazul starurilor scriitoricești. Care ar fi soluțiile pentru acest neajuns? Ca să pot răspunde, ar trebui să fiu manager și să am o gândire de contabil, iar eu nu sunt așa ceva.
Luaţi în considerare opiniile bloggerilor sau consideraţi importante şi de autoritate doar cronicile criticilor literari de profesie? Contează şi bloggerii literari în acest univers mic al literaturii româneşti contemporane?
Firește că mă interesează opiniile bloggerilor despre cărți. Destul de des, analizele acestora sunt mai istețe și iscusite decât ale criticilor literari de profesie. Probabil pentru că bloggerii nu sunt încorsetați în canoane, grupuri de interes și alte culise.
Merită a fi citită literatura română contemporană? Recomandați cititorilor noștri trei cărți recente pe care le-ați lua cu dvs. pe o insulă pustie.
Literatura română contemporană este performantă, așa încât pledez pentru ea. Dar întrucât întrebarea nu este precisă, voi recomanda amestecat trei cărți, românești și străine recente, câteva romane, de fapt: Rătăcitorii (de poloneza Olga Toczarciuk), Luiza Textoris (de Corin Braga) – desigur, este o recomandare asumat subiectivă, Corin fiind bărbatul meu, dar sunt în mod real o fană a romanului Luiza Textoris – și Mihail Șișkin – Scrisorar.
Ca cititori înfocaţi, întotdeauna am fost curioşi în legătură cu tabieturile scriitorilor… Când scrieţi, unde scrieţi, aveţi superstiţii în legătură cu scrisul?
La Cluj, scriu de obicei în odaia mea albastră (are draperii albastre, covoare albastre și o lustră albastră), la un birou pe care se găsesc tot soiul de mici obiecte magice (o carte minusculă – cât o unghie, o albină metalică și cromatizată, un piron aurit al ultimului tren din New Orleans, o păpușă din paie și destule altele). În străinătate, scriu cel mai bine în Grecia, pe o insulă, când ajung vara acolo (de obicei în fiecare an, cu puține excepții) aproape o lună de zile, în august.
Vă mulţumim!
Echipa Filme-carti.ro
(Sublinierile ne aparțin. Imaginile provin din arhiva personală a doamnei Ruxandra Cesereanu)
1 comment