În această săptămână, am citit revistele România literară, Suplimentul de cultură.
–”România literară”, nr. 5/5 februarie 2015. Gabriel Chifu scrie despre starea actuală a societății românești, despre care amândoi considerăm că este dezastruoasă. El face și o paralelă interesantă, când vine vorba de școală, cu tradițiile evreiești: ”Și dacă am încerca să reformăm școala, nimerit ar fi să privim cu luare aminte spre popoarele în a căror tradiție știința de carte este definitorie. De pildă, poporul evreu. Scrie Mordecai Kaplan: ”Nici o altă civilizație străveche nu egalează în intensitate accentul pe care iudaismul îl pune pe educarea celor tineri și pe încercarea de a le inocula acestora tradițiile și cutumele propriului popor.” Într-adevăr, la acest popor, încă din vechime, băieții erau dați la învățătură de la o vârstă incredibilă: de la trei ani, timp de zece ani, mergeau obligatoriu la școală (subvenționată de comunistate!) și învățau limba ebraică, astfel încât să poată citi și scrie. Diferența dintre ei și băieții aparținând altor culturi: în vreme ce cei din a doua categorie rămâneau analfabeți, fiind lăsați în grija mamelor până prindeau putere fizică cât să mânuiască plugul sau sabia, băieții evrei erau familiarizați cu poveștile întemeietoare la doi ani (practic, imediat după ce erau înțărcați!), iar la trei ani și jumătate erau deja alfabetizați, învățând să citească.”
”Sculptând în timp”, cartea lui Andrei Tarkovski, mă așteaptă și pe mine de ceva timp. Sorin Lavric extrage din această carte șapte trăsături ale portretului artistic al regizorului: ”E uimitor să vezi cum, în cazul unui regizor pe care îl consideri obscur și ale cărui pelicule trec drept noduri de imagini încurcate, să vezi cum tocmai el respinge obscuritatea decretând-o semn de amatorism. Mai mult, un spirit atât de dificil ca Tarkovski nu dă doi bani pe filmele dificile, iar inteligența lui fuge ca de dracu de scenariile inteligente. Din acest motiv, volumul Sculptând în timp, veritabilă mărturisire de credință, are rostul de a-ți dezvălui un Tarkovski la care nu te așteptai. În totul, portretul său artistic e alcătuit din șapte trăsături. (…) A șasea trăsătură e că Tarkovski nu crede în genuri cinematografice, ci doar în regizori mari. Există un gen Bergman, un gen Kurosawa și un gen Antionioni. Adică există un regizor al cărui stil de a filma e atât de inconfundabil încât peliculele lui se înscriu toate în genul lui. În rest, împărțirea uzuală pe genuri (comedie, acțiune, dramă) e un compromis dictat de hegemonia filmului comercial.”
–”Suplimentul de cultură”, nr. 510/23-29 ianuarie 2016. Una dintre cărțile cele mai lăudate ale anului 2015 este MJC, de Ion Iovan. Aceeași părere o are și Andrei Crăciun, care încheie recenzia sa: ”Ion Iovan il iubeste mai mult pe Mateiu, neindoielnic, iese tare sifonat Nenea Iancu din paginile sale, si, daca stai sa te gandesti un pic, trebuie ca asa era acel dramaturg care se invartea nonsalant prin popor, subtilizandu-i pungaseste harfele, pentru a le sublima. Ion Iovan a scris o carte in fata careia imi scot toate palariile din garderoba. Am incheiat cele cinci sute sapte pagini nu doar cu credinta ca tocmai am citit cea mai buna carte romaneasca a timpului nostru, ci mai ales cu regretul ca Ion Luca Caragiale nu a apucat, totusi, sa-si scrie fiul. Sa fi vazut atunci comedie!”
Un interviu foarte fain face Iulia Blaga cu actorul Paul Dano, protagonist în Youth, dar și unul dintre cei mai promițători tineri actori ai Hollywood-ului. Iată o întrebare și un răspuns: ”Î: Se intampla des ca un personaj sa ramana cu dumneavoastra mult dupa terminarea filmului? R: Daca petreci mult timp facand un anume lucru sau visand la un anume lucru, e greu sa-l tai pur si simplu. E ca un fel de mahmureala si aproape ca mi-e teama sa spun asta pentru ca suna mai ciudat decat e. De fapt, e ceva natural. E ca si cum ai pierde un prieten si ti s-ar face dor de el.”
