În această săptămână, am citit revistele Suplimentul de cultură, Observator cultural, România literară.
–”Suplimentul de cultură”, nr. 461/22-28 noiembrie 2014. Eli Bădică scrie despre ”Fetița care se juca de-a Dumnezeu”, de Dan Lungu, carte despre care am scris și noi pe Filme-cărți.ro: ”Incapacitatea mea de a sintetiza m-a adus in punctul in care nici nu am reusit bine sa ajung cu impresiile mele in miezul romanului lui Dan Lungu, ca trebuie sa inchei. Sau poate m-a luat putin valul, gratie entuziasmului. Poate e mai bine asa, va ramane sa descoperiti, pe cont propriu, zecile de nuante ale textului, sutele de intamplari, realiste, psihologice, suprarealiste, personajele adiacente celor principale, oameni viu colorati, greutatea cuvintelor si insemnatatea gesturilor, jocul si joaca, echilibrul perspectivelor, scriitura inteligenta, cinematografica (as putea sa bag mana in foc ca si acest roman va fi ecranizat, intocmai precum Sunt o baba comunista!), curgerea fireasca a naratiunii, finalul zguduitor. Si inca multe altele, care refuza sa incapa aici.”
Sunt înnebunit după filmele lui Woody Allen. Așa că, până să văd cel mai recent film al său, Magic in the Moonlight, mă mulțumesc cu câteva dintre recenziile apărute în reviste sau blogosferă, cum ar fi cea a Iuliei Blaga: ”Ca orice film al lui Woody Allen, Magie in lumina lunii e ca dusul la bai odinioara, dar de ce ne-am astepta la altceva? Nu ne e clar ca asta e medicamentul de care are el nevoie ca sa se mentina in forma? Astea sunt baile lui. Si se duce in aceeasi statiune in care a tot fost, unde totul ramane neschimbat, de la genericul de deschidere pe fond negru, cu aceeasi maniera de a da toata distributia in timp ce banda sonora deruleaza jazz clasic (acum You Do Something to Me, de Cole Porter), cu teme luate din aceeasi familie larga si, mai recent, cu aceeasi predispozitie pentru trecut. Filmele lui Woody Allen devin tot mai nostalgice de la an la an, iar personajele parca imbatranesc si ele pentru ca nu mai vorbesc „ca si cum ar mesteca terci de ovaz“ (Stephanie Zacharek), ci slabesc haturile. Oricat de enervat ar fi Stanley/Wei Ling Soo (Colin Firth) de escrocheriile americancei medium Sophie (Emma Stone), el n-are debitul verbal si ideile obsesive ale personajelor interpretate de regizor in filmele sale mai vechi si care l-au impus ca tip de personaj.”
–”Observator cultural”, nr. 491 (749)/20-26 noiembrie 2014. Cel mai recent număr din Observator cultural are în centru dezbaterea și titlul ”Klaus Iohannis, președinte!”. Cărțile nu sunt însă total lăsate la o parte. Astfel, Adina Dinițoiu scrie despre volumul ”Suita franceză”, a Irinei Nemirovsky, apărut de curând la Editura Polirom: ”Suita… neterminată îşi poartă în chiar forma ei ciuntită acest adevăr tragic, al implacabilităţii unui final brutal, evidenţă prezentă, într-adevăr, în toate cărţile mari. Personajul care bîntuie fiecare scenă, impecabil luminată, ar fi provizoratul existenţei umane, care nu e nici eroic, nici cu totul derizoriu, ci un amestec greu în care intră şi angoasă, şi laşitate, şi dragoste. Chiar cînd totul în jurul ei se destrăma, Irène Némirovsky găsea un sens în a scrie singură, în pădure, ghemuită pe pulovărul ei albastru, iar această imagine, suprapusă peste povestea supravieţuirii manuscrisului Suitei…, spune enorm despre rostul şi urgenţa scrisului, în special atunci cînd totul este atît de înfricoşător. ”
Suplimentul de cultură ”Ziarul de duminică” a împlinit de curând 14 ani de la prima apariție, în mai 2000. Despre această ”aventură”, povestește pe larg Stelian Țurlea, într-un interviu cu Un cristian: ”Asta a fost şi este Ziarul de duminică (şi cît a existat printat, şi acum, doar online) – un mix de informaţie şi analiză culturală. Nu ştiu dacă a fost greu sau uşor să construiesc acest ziar – mai degrabă a fost dificil, pentru că am fost nevoit să fiu absolut permanent „în priză“, dar şi uşor, pentru că am ştiut de la început ce vreau, am avut o imagine foarte clară despre cum să arate şi probabil că m-am priceput s-o explic celor care mi se alăturaseră. Şi, fapt şi mai important, pentru că m-am înconjurat de oameni capabili şi care au fost de acord să pună osul la treabă. Retrospectiv vorbind, Ziarul de duminică – prin anchetele sale, topuri, recomandări, foiletoane, cronici de carte, istorie, ştiinţe, arte, mentalităţi, avanpremiere, corespondenţe, portrete şi profiluri –- a dat o imagine a lumii culturale româneşti. Fără parti-pris.”
–”Observator cultural”, nr. 492 (750)/27 noiembrie – 3 decembrie 2014. Cei care sunt prieteni cu Luminița Corneanu pe Facebook (dar nu numai ei, de vreme ce isprava din acea zi avea un hashtag, #reporterlavot) știu pățaniile ei ca observator la turul 2 al alegerilor din noiembrie. Impresiile sale, ”O zi mai lungă decât veacul. Observator la alegeri în județul Ilfov”, au apărut în acest număr din Observator cultural: ”La 23.50 fac poză procesului-verbal şi ies din secţie. Plecăm escortaţi de Poliţie. Mă uit atent la fiecare maşină pe care o văd prin lunetă, una se ţine după noi pînă la ieşirea din Popeşti, e o maşină nemţească de lux, la fel ca majoritatea celor care au adus oameni la vot. Face la dreapta fix înainte de intrarea în Bucureşti, răsuflu uşurată. Ajungem acasă, ne turnăm cîte un pahar de vin, mîncăm ceva – nu am mîncat de la 11 şi nici foame nu mi-a fost. Deschidem televizorul. Sînt 10.000 de oameni în centrul Bucureştiului care sărbătoresc. Pe Facebook curg felicitările. Nu simt nici o bucurie, nu simt nimic. Ceva uşurare şi atît. ”
Ca de obicei, semnalez articolul săptămânal al Cristinei Manole, ”Lecturi în vremuri de austeritate”. În această săptămână, despre Stoner, romanul care mă așteaptă și pe mine, cuminte, lângă birou: ”Un roman existenţialist, s-ar putea zice, urmărind traseul biografic al unui cetăţean american oarecare, provenit dintr-o familie oarecare, cu studii fără strălucire, cu o viaţă banală şi mediocră, cu bune şi rele, fără mari seisme, iubiri şi tînjeli, cu matrimoniu,copii etc., un ins care ajunge universitar, un profesor care îşi face onest datoria faţă de societate şi faţă de el însuşi – familie, copii, grade universitare –, astfel încît ieşirea la pensie să reprezinte momentul unui bilanţ mulţumitor. Tensiunea care se acumula şi curgea lent precum Misissipi la vărsare dă în clocot. Nu se vede, dar se simte. Avem un roman al vieţii care nu se vede, al unei existenţe asumate, fără mari ambiţii sau crispări. Toate vin cumva de la sine. Boala necruţătoare ce anunţă ieşirea din scena vieţii se conjugă brutal cu scoaterea pe tuşa vieţii universitare. ”
–”România literară”, nr. 50/28 noiembrie 2014. Puține lucruri m-au atras cu adevărat în acest număr. Semnalez totuși interesantul și documentatul articol al lui Ștefan Cazimir despre literatura din perioada războiului antisovietic (1941-1944), o pagină albă în istoria literaturii române: ”Poezii dedicate războiului au scris, în definitiv, autori ca Ion Minulescu, V. Voiculescu, I. Pillat, A. Maniu, Ion Barbu; au scris, de asemenea, N. Crainic, A. Cotruș, Demostene Botez, N. Crevedia, Radu Gyr; au scris M. Beniuc, G. Lesnea, Virgil Carianopol, Iulian Vesper, Ion Th. Ilea; au scris mulți, mulți alții – nume astăzi uitate, pe drept sau pe nedrept. Și așa cum, din istoria unei țări, nu pot fi omise războaiele pierdute, nici din istoria literaturii nu pot lipsi experiențele eșuate. Pagina albă, așadar, așteaptă să fie scrisă.”
