În această săptămână, am citit revistele Suplimentul de cultură, România literară, Cultura.
–”Suplimentul de cultură”, nr. 470/7-13 februarie 2015. Iulia Blaga îi ia un interviu lui Tudor Giurgiu, despre cel mai recent film al său, ”De ce eu?”. La întrebarea ”Care crezi ca va fi reactia romanilor cand vor vedea filmul?”, el răspunde: ”M-as bucura sa le pese. Da, nu e o comedie cu fete frumoase, nu e un blockbuster cu explozii sau efecte speciale, dar vorbeste despre noi, despre ce-am trait, despre nevoia de dreptate si adevar. Stiu ca sunt multi oameni care ne-au scris si care vor sa-l vada.”
Un articol foarte interesant semnat de Florin Ghețău, intitulat ”Moment de cotitură în bătălia cu corupția”, care începe cu o demonstrație: ”De unde vine sursa raului? De ce atata coruptie si de unde atata imaginatie la capitolul furt la politicienii nostri? Cand ai deja un milion de euro in conturi, ce-ti mai trebuie alte zece? Lacomie sau pur si simplu prostie? O fi vreo boala pe care noi, cei care traim din leafa, nu suntem in stare s-o intelegem. Faceti un simplu calcul. Daca tii milionul ala de euro in banca, tot iei o dobanda de vreo 3.500 de euro pe luna. Fara sa faci nimic, fara sa misti un deget. La doua milioane de euro, „cadoul“ creste la 7.000 de euro pe luna. Pentru unii, tot nu-i suficient. E dificil sa fii sarac, dar trebuie sa ai si ceva minte cand esti bogat. Banul e ochiul dracului. Daca ai deja o suta de milioane de euro, probabil esti nemultumit ca n-ai atins targetul de 200. La unii e vorba si de invidie. Pai cum sa circuli tu cu masina de 20.000 de euro, cand vezi la altii din cercul tau de prieteni limuzina de 200.000 de euro.”
–”România literară”, nr. 8/20 februarie 2015. Trebuie să îl contrazicem pe Gabriel Dimisianu atunci când face următoarea afirmație: ”Nu știu dacă altcineva decât Cazimir a mai discutat la noi subiectul relației intelectualilor apuseni (și români) cu Uniunea Sovietică, cum au decurs acestea înainte și după al Doilea Război Mondial. O face confratele nostru, în cartea de față, pornind de la cazul Istrati.” Ei bine, îl sfătuim să citească ”Mirajul utopiei”, cartea colegului nostru Codruț Constantinescu, apărută acum 2 ani la Editura Vremea și va fi mult mai mulțumit și mai satisfăcut.
Foarte interesant și cuprinzător este eseul lui Mihai Zamfir despre ”Caragiale – tatăl și fiul”, o incursiune în viața și opera lui Mateiu Caragiale: ”Dacă cele câteva proze compuse de fiul lui I.L. Caragiale izvorăsc direct din viața autorului lor, să observăm că a fost vorba de o viață nefericită și eșuată – eșuată chiar din punctul de vedere al protagonistului. Încă de mic, Mateiu nu și-a găsit locul în casa tatălui pe care l-a detestat și cu care a avut mereu relații conflictuale; a încercat să urmeze studii universitare, fără să reușească, rămânând toată viață un autodidact, ca și tatăl său; a aspirat la o carieră administrativă înaltă, a dorit să fie funcționar superior, Ambasador al României: tot ce a reușit a fost doar câte un biet post subaltern în două ministere – și asta timp de numai 3 ani în total. A sperat în tinerețe să devină poet, dar experiența s-a terminat repede prin abandonarea exercițiului poetic. În rest, n-a făcut absolut nimic, a trăit până târziu în sărăcie, deseori la marginea mizeriei, chinuit cumplit de frustrări multiple.”
–”Cultura”, nr. 4 (502)/5 februarie 2015. Multă lume citește cu coada ochiului, ne spune Valeriu Gherghel într-un eseu musai de citit: ”Citim, de obicei, mult mai vast decât ştim, decât vrem, decât ne-ar plăcea să recunoaştem. Citim mereu şi mereu fără voie şi, adeseori, fără să ne dăm seama, cu coada ochilor, periferic. Acest tip de lectură este predominant în societatea post-modernă. Slavă Domnului, omenirea citeşte. Perseverează. Cei ce deplâng criza lecturii greşesc radical. Nu mă refer la faptul că experienţa cotidiană a fost numită metaforic „lectură“, iar studiul naturii „interpretare“ (de către Francis Bacon). Nu mă refer la faptul că lumea însăşi este o carte scrisă de arătătorul priceput al lui Dumnezeu în scopul de a ne educa: „liber mundi“. Eu mă refer la cititul propriu-zis, la descifrarea cu ochii de la stânga la drepta (şi invers) a literelor şi cuvintelor.”
Credeți că știți suficiente lucruri despre gheișe? Ei bine, dacă nu, atunci articolul Andreei Hodorog s-ar putea să vă aducă mai aproape de adevăr: ”Gheişă, în traducere, înseamnă „artistă“ sau „persoană a artelor“, numită uneori şi geiko, maiko sau geigi. O gheişă îndeplineşte rolul de femeie care acompaniază o petrecere sau un domn care o solicită, în acelaşi timp fiind dansatoare şi interpretă de artă tradiţională japoneză. Motivul pentru care gheişele au o reputaţie îndoielnică se datorează faptului că prostituatele au adoptat acelaşi nume pentru a putea atrage mai mulţi clienţi. Diferenţa, însă, este evidentă: ambele poartă kimono, iar peste kimono, un obi; gheişele poartă acest obi legat în spate, pe când prostituatele îl leagă în faţă. Le este imposibil să-l ţină în spate, meseria obligându-le să-l lege şi dezlege de multe ori de-a lungul zilei. Gheişele nu practică sexul plătit. Sunt curtezane? Nu, nu sunt nici curtezane. Deşi unele gheişe au un danna, adică un fel de patron, asta nu înseamnă neapărat că ele trebuie să întreţină relaţii cu ei, chiar dacă se întâmplă des. Un danna plăteşte pentru cheltuielile gheişei pe care o are în grijă, dar relaţiile dintre cei doi nu sunt înţelese foarte bine.”
