În această perioadă, am citit din revistele Observator cultural, Suplimentul de cultură, Cultura.
–”Observator cultural”, nr. 473 (731)/17-23 iulie 2014. S-a terminat Campionatul Mondial de Fotbal din Brazilia, s-a terminat și turneul feminin de tenis de la București. Prilej pentru câteva articole de bilanț. Despre fotbal scrie pertinent Alexandru Dumitriu în acest număr al Observatorului cultural, într-un articol intitulat ”Monumentul mizantropiei fotbalistice”: ”Spuneam că a fost numai formal o cupă Mondială. Marketingul a surclasat fotbalul. S-a văzut cît se poate de rezolut la festivitatea de premiere, cînd Balonul de Aur, oferit de sponsorul Adidas, i s-a decernat, în pofida unei evoluţii dezolante, lui Messi. Care, întîmplător, este brand-ul fotbalistic preferat al acestei companii. Astfel, pentru întreţinerea imaginii lui Messi, imagine ultraprofitabilă, se cultivă o meritocraţie aberantă, care sfidează nu doar criteriul valoric, principiu din păcate neglijabil cînd la mijloc survin interese de marketing, ci şi discernămîntul a milioane de telespectatori. ”
–”Observator cultural”, nr. 474 (732)/24-30 iulie 2014. Cristina Manole ne vorbește în această săptămână de ”4 cărți, 4 autoare”. Autoarele sunt Monica Lovinescu, Nadia Anghelescu, Angela Martin și Adina Popescu. Despre Povestirile de pe Calea Moșilor a celei din urmă, ea scrie: ”Povestirile, sau ce-or fi, păstrează acelaşi aer de nonşalanţă şi de prospeţime cu care reînvia Drumeş lumea de odinioară, de la şcoala de lîngă Cişmigiu. Sînt texte non-fiction pentru cunoscătorii Căii Moşilor. Pot părea invenţie pură pentru un cititor din Macondo. O proză curată, am putea spune, fără scrîşneli, nemulţumiri şi iritări care duc la revolte împotriva vieţii şi a celor din jur, cum se practică în mod cert prin proza românească. O proză fericită întro lume românească, de ieri şi de azi, ce clamează nefericirea şi necazurile care nu se mai termină. Evident, la o bere sau un şpriţ, altfel viaţa e suportabilă. Poveştile Adinei Popescu ne fac să percepem chiar partea frumoasă a vieţii. Nu e puţin lucru, aş zice. În fond, e loc pentru toată lumea.”
–”Suplimentul de cultură”, nr. 449/12-18 iulie 2014. Ultimul număr al revistei ieșene din această vară ne răsfață cu articole minunate. Citez doar patru dintre ele. Alex Savitescu face un bilanț al celor zece ani de când scrie articole pentru Suplimentul de cultură și ne descrie cum s-a schimbat lumea din 2004 și până acum: ”In urma cu un deceniu, Andreea Marin sau Marius Tuca erau lideri ai audientelor, televiziunea publica facea puncte serioase de rating, iar talk-show-urile erau mai apropiate de sensul propriu al acestui termen. Nu incepuse ofensiva capatoasa, silicoanele erau in faza de testare, Gigi Be. de-abia se „lansa“ ca vedeta media. Apareau, atunci, la televizor, personaje precum Viorel Catarama, Sorin Ovidiu Vantu sau Dan Matei Agathon. Dansii erau originalele avatarurilor de astazi (sau invers, cine stie?): Tonciu, Cruduta si tot neamul vesel al formelor fara fond. „Big Brother“ era, alaturi de „Vara ispitelor“, singurul reality-show de pe canalele TV romanesti. ”
Radu Pavel Gheo scrie despre sentimentul de patriotism, mai ales atunci când este vorba de un posibil (sau imposibil) război cu Rusia: ”Probabil ca n-o sa fie nici un razboi. Si nimeni n-o sa fie nevoit sa isi verifice credinta in tara lui. Totusi realitatea nu se schimba: pentru ca o idee sa existe, trebuie sa creada cineva in ea. Intr-un fel, o tara – o patrie, ca sa nu ne ferim de cuvinte mari – e ca Mos Craciun: cand nu mai crede nimeni in ea, nu mai exista. Ramane o carcasa subreda, care se frange la primul soc. Azi n-as indrazni sa verific rezistenta la socuri a tarii mele. Dar cred ca i-ar prinde bine o renovare zdravana.”
Un interviu pe larg cu Gabriela Adameșteanu, prilejuit de apariția recentă a cărții ”Anii romantici”. Cum nu am citit cartea, m-a interesat în primul rând felul cum percepe ea scrisul: ”Daca nu scriu multa vreme, ma simt prost. Nu stiu daca ma simt prost pentru ca mi-a intrat in cap ca trebuie sa scriu si ma simt vinovata ca nu o fac, dar dupa ce am scris am o stare foarte placuta. Si in general imi place foarte mult sa scriu proza. Daca trebuie sa scriu altceva, scriu cu noduri. Ii inteleg pe cei care scriu fara placere, dar cred ca asta inseamna ca nu au vocatie. Pentru ca scrisul e o imensa placere.”
Foarte interesantă dezbaterea cu prilejul lansării celei de-a treia ediții a ”Narcoticelor în cultura română”. Printre luările de cuvânt, merită a fi menționată chiar cea a autorului, Andrei Oișteanu, intitulată ”Criticilor mei”: ”Mi s-a reprosat faptul ca nu toti scriitorii de care vorbesc in carte au fost narcomani. Dar titlul cartii nu este Narcomani in cultura romana. Daca un scriitor a fost interesat de narcotice, daca personajele imaginate de el luau narcotice, atunci scriitorul respectiv a fost interesant pentru mine. Am o tipologie destul de larga de carturari, de la savanti care au studiat folosirea remediilor narcotice in Orient (Milescu Spatarul, Cantemir, Honigberger, Mircea Eliade), pana la cei care s-au sinucis folosind opiacee (Daniil Scavinschi, Alexandru Odobescu), la scriitori care au folosit substante narcotice din ratiuni medicale (Eminescu), pana la cei care le-au utilizat in cautarea „paradisurilor artificiale“ (Macedonski), sau cei care au incercat sa-si biciuiasca inspiratia si „glanda creativitatii“ (Ion Barbu, Tristan Tzara). Dar si scriitorii care imaginau personaje ce foloseau stupefiante, pana la cei care au incercat sa-si descrie experientele lor narcotico-existentiale (Andrei Codrescu, Dragos Bucurenci, Marius Chivu).”
–”Cultura”, nr. 24 (475)/10 iulie 2014. Câteva statistici interesante despre muzeele lumii ne oferă Virgil Ștefan Nițulescu în rubrica sa, ”Arhipelagul muzeelor”. Concluzia sa: ”Muzeele cele mai vizitate sunt, deopotrivă, cu acces gratuit sau cu plată, muzee de artă, de istorie sau de ştiinţă. Dar ce se poate spune cu certitudine este că sunt muzee mari, fiecare dintre ele având câte un patrimoniu uriaş, şi, mai ales, că sunt foarte generos finanţate, din fonduri publice şi private (practic, fiecare dintre ele beneficiază de finanţări mixte). Cu alte cuvinte, rezultatele excelente se obţin doar prin investiţii pe măsură – o lecţie prea puţin înţeleasă în România, unde li se cere directorilor de muzee, în fiecare an, un număr mai mare de vizitatori, acordându-li-se o subvenţie din ce în ce mai mică. Greu de crezut că într-o asemenea manieră de lucru vom putea obţine ceva! Dar vom continua să ne mândrim cu kitsch-urile care se vând în faţa Castelului Bran şi cu faptul că avem şi noi turiştii noştri, chiar dacă toţi vin în căutarea caninilor lui Dracula.”
–”Cultura”, nr. 25 (476)/17 iulie 2014. Un interesant colocviu a avut loc de curând despre mult-discutata moarte a lui Mihai Eminescu. De data aceasta, participanții au fost cvasi-majoritari medici de diferite specialități, iar concluziile merită menționate: ”Concluzia specialiştilor, al căror consens s-a obţinut printr-o admirabilă mostră de coroborare ştiinţifică a datelor, e rece, dar senină: Eminescu n-a avut atâtea motive de a muri pe cât se credea, Eminescu a fost „ajutat“ să moară. Dar nu de liberali sau de alţi acerbi oponenţi; a fost o ucidere inocentă, „din culpă“, pricinuită de nivelul global al cunoştinţelor medicale din epocă şi, la modul particular, de stadiul arierat al medicinii româneşti de la acea vreme – pe care tot medicina românească, de acum, are legitimitatea şi forţa de a-l atesta.”
Mi-au plăcut cărțile lui Ioan T. Morar, de aceea m-am mirat când am citit diferite păreri despre Lindenfeld, ecranizarea după scriitorul român a lui Radu Gabrea. În aceeași notă, este și recenzia Claudiei Cojocariu despre acest film: ”Filmul lui Gabrea uită să ne comunice lucruri. În general, cinemaul nu trebuie să ofere totul pe tavă, dar filmul, sau, mai bine spus, tonalitatea filmului lui Gabrea trece într-un semi-basm – totul se petrece cu prea multă uşurinţă, ca şi cum nu ar exista cauze/ consecinţe. Spre exemplu, să ne oprim la momentul din flashback în care ţăranca aleargă şi anunţă sosirea ruşilor. Dar ruşii sunt doar cu un metru în spatele ei! Scenariul tot uită să pregătească momentele şi ne izbim de nişte lucruri, într-adevăr, foarte banale, dar care devin, la un moment dat, nefireşti. ”
Despre casa lui Hemingway de la Havana scrie Constantin Coroiu: ”Ajungem. Urcăm pe o alee străjuită de arbori tropicali pe colina unde se află vila lui Hemingway. Pinii şi bambuşii, plantele aduse din cele mai îndepărtate colţuri ale planetei şi orânduite aici ca într-o grădină botanică, misteriosul Turn, în care scriitorul nu a urcat niciodată, piscina goală, scaunele de pe marginea ei, ruginite şi înţepenite în uitare, Cimitirul celor cinci câini ai scriitorului, fiecare cu monumentul lui, liniştea şi singurătatea pe care respiraţia oceanului nesfârşit le adânceşte şi le amplifică. În casa în care a locuit timp de 22 de ani şi unde Hemingway şi-a scris câteva din marile cărţi, astăzi muzeu memorial, totul a îngheţat în acea zi de vară tropicală a anului 1961, odată cu detunătura ultimelor două gloanţe trase de experimentatul vânător. De la fotoliul preferat şi barul mobil până la dezordinea în care au rămas răspândite pe patul din dormitor – ziare, reviste, cărţi. În sufragerie, masa cu cele trei scaune, două laterale, ocupate întodeauna de Ernest şi Mary, şi unul în capăt, rezervat oricărui musafir, de obicei neanunţat. În dormitor, faimoasa maşină de scris la care Hemingway îşi bătea direct textele, de obicei dimineaţa, stând în picioare, ceea ce îmi aminteşte de Gogol, care îşi plăsmuia terifianta lume scriind tot în picioare, şi de Dostoievski care se plimba tot timpul prin cameră.”
–”Cultura”, nr. 26 (477)/24 iulie 2014. Bilanțuri de Mondiale în revista Cultura. Concluziile lui George Neagoe mi se par pertinente, inclusiv cele care se referă la ”canibalul Luis Suarez”: ”Acum, catalanii l-au adus pe antropofagul Luis Suárez, pe circa 80 de milioane de euro. La casele de pariuri, Messi figurează ca a patra potenţială victimă a caninilor din gura atacantului. Gluma mea de pe la începutul Mondialului are totuşi o bază speculativă. Cu 80 de milioane luam patru zmei. Un fundaş central, pe Mangala de la FC Porto, îl ţineam pe Cesc Fàbregas la mijloc, dădeam un bănuţ pentru un fundaş stânga cu picior tare şi tenacitate în mersul cu plugul pe bandă (să sară cu oferta pentru Rojo de la Sporting Lisabona) şi un atacant mai puţin individualist, care să pună latul de la 6 metri – Emmanuel Rivière (AS Monaco). Dar virăm în conturi sume-fantomă, cu bonusuri de performanţă, procente din vânzarea tricourilor, meciuri jucate etc. şi se accidentează nen’to Luis vreo trei luni, pierde sezonul de toamnă, şi Barcelona caută un înlocuitor. Dă şi pe acela 15 milioane, evoluează în trei meciuri 41 de minute în total, şi apare iar Messi atacant central, cu Iniesta improvizaţie pe stânga şi Pedro ca să completeze tridentul lui Neptun.”
Tot despre fotbal (și dimensiunea lui culturală) scrie Ionuț Vulpescu, care încheie: ”Marele Constantin Teaşcă, întrebat (după ratarea calificării la Mundialul spaniol din ’82) când ne vom califica la un Campionat Mondial, a dat un răspuns năucitor: „Niciodată, pentru că nu există Campionate Mondiale de Circ, cu invitaţi din oficiu”. Între 1984 şi 1998, am crezut că Piticul s-a înşelat. Acum începem să înţelegem că diagnosticul lui a fost corect, iar excepţiile – prezenţele la Mondialele şi Europenele de după pronosticul lui, datorate în special generaţiei formidabile a lui Hagi, Gică Popescu, Dan Petrescu sau Dorinel Munteanu – nu fac decât să confirme regula. Ceea ce ne dezvăluie şi o altă problemă culturală gravă a României: aceea a prezenţei ei insuficiente în lumea civilizată. În care a intrat politic şi printr-o parte a economiei şi societăţii, dar de care rămâne departe ca nivel de trai şi ca sistem de valori…”
Despre romanul lui Harper Lee, ”… Să ucizi o pasăre cântătoare”, scrie Rodica Grigore: ”Fără îndoială, succesul imens al romanului a fost determinat şi de faptul că, deşi plasând întâmplările în anii ’30 ai secolului trecut, Harper Lee vorbea, cu curaj şi cu luciditate, despre multe dintre problemele Americii începutului anilor ’60, rostind, în acest fel, numeroase adevăruri cu privire la situaţia populaţiei de culoare din Statele Unite, dar şi la endemica boală a rasismului din Sudul american. Paradoxal, însă, cartea a fost etichetată mult timp drept „literatură pentru adolescenţi“, fapt ce a îndepărtat, vreme de ani de zile, comunitatea academică de un text cu adevărat remarcabil, ce va fi redescoperit, în ceea ce priveşte exegezele serioase, abia mult mai târziu. Premisa de la care pornea încadrarea iniţială era, desigur, vârsta celor doi copii ai avocatului Atticus Finch, din Maycomb. Căci, dacă Jem merge deja la şcoală, Jean Louise, zisă Scout, abia urmează să înceapă clasa întâi. Numai că, dincolo de aceste date pur exterioare, trebuie să remarcăm, pe de o parte, modernitatea lui Atticus, ca personaj romanesc, iar pe de alta, perspectiva narativă a cărţii: căci vocea dominantă a acestui roman nu e aceea a unui copil (a lui Scout la şapte ani), ci a unei femei mature, care, după ani de zile, rememorează şi reevaluează întâmplările care i-au marcat copilăria (în linii mari, perioada cuprinsă între 1933 şi 1936), au făcut-o să se maturizeze, să înţeleagă că lucrurile şi mai ales oamenii nu sunt, adesea, ceea ce par a fi şi să se cunoască pe sine, raportându-se mereu la comunitatea din care face parte.”
De ce nu avem un Premiu Nobel pentru Literatură, se întreabă Ignat Florian Bociort. Iată unul dintre motive: ” „Să recunoaştem că suntem o naţiune incultă, insensibilă la efortul creator pe plan spiritual, o naţiune indolentă, care poate demobiliza pe oricine“. Mi-am adus aminte de o vorbă a marelui lingvist Gheorghe Ivănescu: „Românul s-a născut poet? Românul s-a născut tembel (indolent)“ şi de o scenă dintr-un roman al lui Marin Preda: un inginer german îi spune lui Carol I că nu mai vrea să lucreze în România pentru că aici e prea multă „aia a mă-sii“. Un tren deraiază? – Aia a mă-sii. Se dărâmă un pod? – Aia a mă-sii.”
