În această săptămână, am citit revistele România literară, Memoria.
–”România literară”, nr. 1/8 ianuarie 2016. România literară anunță revenirea lui Nicolae Manolescu la critica literară, odată cu plecarea lui Cosmin Cioloș, dar și o rubrică lunară a lui Alex Ștefănescu intitulată ”Glorii false”. Nu știu de ce, dar cel din urmă pare din ce în ce mai senil (sau debil?) și probabil va folosi această rubrică să mai atace direct pe cei care sunt împotriva USR. Ținta este de data asta unul dintre cei mai buni romancieri contemporani, Radu Aldulescu: ”În lipsa culturii, talentul lui s-a epuizat repede. Prozatorul a început să se repete, etalând mereu același spirit plebeian, care i-a adus de la început succes. S-a comportat ca un copil care, dacă i se spune că e simpatic când scoate limba, o tot scoate ori de câte ori vrea să placă celor din jur. (…) Recapitulând, se poate spune că în romanele sale există o factologie bogată, din care un mare scriitor și-ar putea extrage material epic pentru un roman – unul singur – foarte bun. Radu Aldulescu folosește această factologie în mod amatoristic, construind exclusiv narațiuni picarești (adică neconstruindu-și cărțile). De prost-gust sunt tiradele sale patetice, ca și reflecțiile filosofico-istorico-morale asupra stării societății românești. Din punctul meu de vedere, considerarea lui drept un mare scriitor seamănă cu un caz de hipnoză colectivă.” Ha, ha!
Din fericire, pe lângă articolele grotesc-scârboase, mai sunt și câteva care merită citite, precum grupajul In Memoriam Antoaneta Ralian. Irina Horea scrie: ”În ultima vreme, lipsind eu timp mai îndelungat din oraș, apucasem s-o văd doar la târgurile de carte, unde venea însoțită, i se oferea un scaun și ședea între cititori și scriitori, fericită că e acolo, că nu fusese uitată de breaslă, de admiratorii artei traducerii, de organizatori și editori. Ca întotdeauna fericită să fie printre confrați. Fără invidie profesională, dimpotrivă, cu o generozitate rară, se bucura de succesele traducătorilor tineri, la fel de mult ca de ale celor consacrați. Dedicată acestei arte ca nimeni altul, o întrista orice dovadă de lipsă de respect față de ceea ce înseamnă truda traducătorului de literatură, față de procesul de creație, de creatorul de artă. Participa la lansări de carte – ale altora, ale ei -, lua cuvântul, era prezentă la dezbateri, îi plăcea să-și spună părerea, să i se ceară sfatul, să fie consultată. Să-și dezvăluie tainele profesionale. Plină de energia interioară care îi dădea putere.”
Tot despre Antoaneta Ralian scrie și Luminița Voina-Răuț: ”Vreau să cred că n-o vom uita prea repede pe doamna Ralian. Cărțile ei, impecabil traduse, vor fi citite de câteva generații, sunt convinsă, fiindcă traducerile ei nu vor avea nevoie de revizuiri! Aș vrea însă să-mi închipui că acei cititori, după ce vor da ultima pagină a cărții, chiar dacă n-au cunoscut-o, să spună doar atât: excepțională carte! Nu știam că Joyce, Tennesee Williams, Henry Miller, Iris Murdoch, Saul Below, Virginia Woolf, Oscar Wilde au scris în limba română…!”
–”Memoria”, nr. 90 (nr. 1/2015). De departe, cel mai interesant articol al nr. 90 al „Revistei gândirii arestate” este cel scris de Alexandru Mihalcea și Marian Moise, intitulat ”Labo X. De la Lenin la Putin”, despre laboratorul de substanțe destinate de a ucide diferiți oameni indezirabili: ”Crimele politice sunt greu de dovedit. În anumite cazuri, de-a dreptul imposibil. Pot exista, însă, bănuieli, zvonuri, care coroborate cu circumstanțe controlabile, certe, cu date de netăgăduit, pot duce la o concluzie cu șanse de a se aproapia de adevăr. De la aqua tofana de pe timpul familiei Borgia la otrăvurile ultraelaborate de astăzi e cale lungă. Să fim drepți și să recunoaștem, totuși, că toxicologii Kremlinului au lucrat enorm, punând, la îndemâna stăpânilor a ceea ce s-a numit Imperiul Răului, substanța care să le servească interesele.”
