-Sunt un pic (mai mult) în urmă cu filmele românești, dar citesc în continuare recenziile bloggerilor mei preferați. Despre ”Acasă la tata”, am citit câteva rânduri pe blogul lui Dan Becerescu: ”Gandita initial ca piesa de teatru, povestea lui Mimi Branescu e o dramedie ce se petrece in intervalul a 24 de ore si il are in centru pe un ziarist cu aspirantii neimplinite de scriitor revenit de la Bucuresti in satul natal dupa ce gagica-sa il anunta ca a ramas insarcinata. Satul din Acasa la tata sta in cateva personaje – fosta iubita acum vanzatoare la magazinul-birt, fostul profesor inecat si el in frustrare si un amic din copilarie ramas la stadiul de adolescent golanas, desi are nevasta si copil mic… E un microunivers de personaje si relatii construit si explorat ok, cumva asteptat cu fiecare pas pe care il face intr-o directie trista – aceea a lipsei de maturizare.”
-Un film pe care abia aștept să îl văd, într-un moment de respiro este ”Fiul lui Saul”, câștigătorul premiului Oscar pentru cel mai bun film străin, în 2016. Despre acesta, am citit o recenzie interesantă pe LaPunkt.ro, semnată de Daniela Rațiu: ”Totul se petrece sub lumina unor becuri care răspândesc o lumină bolnăvicioasă, grea, de parcă te-ai afla în subteranele abjecţiei umane. Pasajul între viaţă şi drumul spre moarte. Uşile se deschid când se lasă liniştea morţii. Trupuri despuiate, lipsite de viaţă. Trupuri târâte pentru a fi puse pe bandă, duse pentru a fi arse, trupuri târâte pe care le vezi în planul depărtat, fără detaliu gros plan şi brut, ci distingând contururile, cu atât mai mult amplificând tensiunea. Sunetele pe care le scot trupurile târâte, zgomotele metalice ale mecanismelor care pun în funcţiune şi duc trupurile spre cuptoare, lopeţi, deţinuţi alimentând cuptoarele, deţinuţi împrăştiind cenuşa în rău, cu chipuri împietrite ştiind că va veni şi rândul lor la un moment dat. Mâinile murdare încleştate pe periile cu care se freacă pe jos locul unde s-a murit, se curăţă de sânge, de viaţă moartă, se pregăteşte pentru următoare tură. Totul se petrece rapid, tot filmul e parcă pe fugă, alert, nevrotic, de parcă ai putea auzi respiraţia tuturor personajelor, nu este timp de pierdut în industria morţii, nu auzi decât comenzile scurte, trupurile sunt numite „bucăţi”/Stück.”
-Despre cum se făcea documentarele socialiste în Studiourile Sahia scrie Andra Petrescu pe IstoriaFilmului.ro în primul articol al unei serii mai lungi: ”În anii ’50, regimul comunist a înființat, de fapt, trei studiouri: Studioul „București” din Buftea, pentru filmele de ficțiune, Sahia, pentru documentare, și Animafilm – animație. La deschidere, Sahia a preluat o parte dintre operatorii deja formați înainte de război sau dintre cei care realizau reportaje pe front, absolvenți ai școlii de film din Moscova (Nina Behar și Mircea Săucan, de exemplu) sau ai nou înființatului Institut de Artă Cinematografică de la București. Mircea Popescu, unul dintre regizorii importanți ai filmului documentar științific, își amintește că în primii ani ai studioului aveau și consultanți sovietici pe imagine, deși nu se implicau în producția efectivă. O parte dintre angajații studioului aveau alte specializări – jurnalism, inginerie, literatură etc. – și erau școliți la locul de muncă. David Reu (regizor la Sahia) este unul dintre aceștia, el fiind absolvent de inginerie, la Sahia organizându-se și cursuri de calificare pentru angajații fără pregătire specializată. Și chiar și absolvenții Institutului de Cinematografie aveau un stagiu necesar de practică, Pantelie Tuțuleasa (regizorul care a filmat vizitele de protocol ale familiei Ceaușescu) povestea că a avut o perioadă de practică de cinci ani după absolvirea Institutului.”
