-Adrian Georgescu a luat la puricat filmele de Oscar și săptămâna aceasta a scris despre Arrival, un film pe care îl voi vedea și eu în curând: ”Denis Villeneuve a făcut filme bune – excelente mi s-au părut Polytechnique (2009) și Incendies (2010) -, apoi, ca atâția alții, omul a vrut să câștige și niște bani. Asemenea lui Christopher Nolan – care are totuși haz practicând această duplicitate -, Villeneuve vrea și succesul, și statutul de artist. E greu. În „Arrival”, este de parcă Tarkovski și-ar fi propus să regizeze „Independence Day” cu extratereștri timizi. A rezultat un „Liceenii” cosmic, cu ecranul aproape acoperit de cenușă, în care două civilizații din Univers încearcă să se pupe pentru prima oară. El se cam pripește, Ea înțelege greșit ce-i zice la ureche, așa că e cât pe ce să-i ardă o palmă.”
–Nu mi-a făcut o impresie excepțională La La Land, probabil filmul care va lua Oscarul cel mare, plus câteva – multe – mai mici sau medii. Diana Trăncuță scrie pe larg pe Societateșicultură.ro despre acest film: ”Poate La La Land nu e un film de Oscar. Poate e. Sau poate ne-am obișnuit să ne raportăm la artă, în general, cu un fals elitism și crezând într-un mit al superlativului care nu ne mai permite să vedem excepționalul decât în subiecte grele – istorie, război, politică, feminism, boli, rasism etc. –, care provoacă intelectual. La La Land e, în fond, o comedie romantică; partea de musical a fost un risc asumat de regizor (Damien Chazelle), o idee care s-ar fi putut dovedi ridicolă în contextul zilelor noastre, dar care a întregit, în schimb, scenariul, făcându-l spectaculos din toate punctele de vedere. E nedrept, așadar, ca posibilitatea unui film de a face parte din spuma cinematografică americană să fie condiționată de genul lui. O poveste transcende, totuși, validările academice, iar La La Land e unul dintre acele filme care fac lumea mai bună, pentru că dă o șansă nu neapărat visului, cât îndrăznelii de a visa. Ceea ce nu-i puțin, într-o lume în care prea puțini mai au curajul ăsta.”
–Filmul românesc al începutului de an este ”6,9 pe scara Richter”, de Nae Caranfil. Despre el, scrie Alexandra Olivotto pe Scena9.ro: ”6,9 pe scara Richter e anecdotic, ar trebui să stea în dicţionar la explicaţia cuvintelor „dumă” şi „harfă”. Povestioare, decepţii şi revelaţii se înlănţuie firesc în logica hazului de necaz, care guvernează filmul, şi niciuna nu duce lipsă de poantă. Nu că autorul lungmetrajului – în preaplinul sens al cuvântului, căci Nae Caranfil nu doar că a scris scenariul şi a regizat, ci a creat şi muzica, şi versurile – nu ar şti ce a creat. În cuvintele lui, este „O comedie din teme ca sindromul bipolar, criza vârstei a doua, obsesia unui cutremur devastator, toate aceste elemente care fac ca viaţa noastră în acest început de secol să fie nesigură”. Perfect adevărat. Doar că filmul nu le tratează, ci face băşcălie de ele, trecând totul într-o cheie minoră, cu accente bulevardiere, într-un derizoriu generalizat. Lungmetrajul stârneşte râsul, ce-i drept, dar e mereu unul cu jumătate de gură.”
Recenzii filme pe Filme-carti.ro în această perioadă:
-”The Age of Adaline” (2015)
