Match point!

Multă vreme am găsit tenisul de câmp o disciplină glaciară, ternă și plictisitoare. Doi inși care lovesc cu două bețe, traversați de insanitate, o minge minusculă, fiecare încercând să scape de ea.

Dincolo de puseurile astea „deconstructiviste”, căci, adesea, decojit de regulile și farmecul lui intrisec, orice sport pare o adunătură de nebuni, mă gândeam, deunăzi, urmărind finalele de la Roland Garros, la o anumită uniformizare a jocului de tenis comparativ cu jocul practicat acum 30-40 de ani în era Connors, sau a roșcovanului din Queens, celebrul McEnroe. Se pare că cel care a introdus milităria în sportul alb a fost Björn Borg, scandinavul tranformând tot jocul într-o ecuație matematică cu două constante: anduranță și uzură. Tactica sa imbatabilă era reductibilă la aceste două principii: efort fizic uriaș (dublat de o concentrare care îi conferea acoperire) și capacitatea de a returna – cu un risc cât mai mic – mingile în terenul adversarului prin lovituri decisive în cross sau down line! Această tactică pragmatică a jocului de pe fundul terenului avea să-i aducă șase titluri la Roland Garros și cinci la Wimbledon și avea să ucidă cumva epoca „tenisului romantic” întruchipată de eternul său rival, John McEnroe.

Sigur, procesul uniformizării a fost dat și de avansul tehnologic, simpla înlocuire a rachetei de lemn cu cele din aluminiu, grafit, fibră de carbon, etc. a permis creșterea suprafeței de lovire și fortificarea tensiunii corzilor, fapt care avea să aducă jocului mai multă viteză și un plus semnificativ de forță. În treacăt fie spus, până în 1978 nu exista vreun barometru sau vreo rațiune a omologării rachetelor de tenis. Fiecare jucător putea juca cu orice. Se spune chiar că Bobby Riggs ar fi jucat odată cu o mătură! Din păcate nu a făcut-o chiar atunci când a provocat-o la un duel alb al sexelor pe celebra Billie Jean King, care l-a zdrobit scurt în trei seturi alimentând feminismul și făcându-ne sexul (masculin) de râs. Cel puțin, ar fi avut o scuză!

Sigur, uniformizarea jocului de tenis a adus poate mai mult profesionalism, însă a ucis, teribil, din spectaculozitate. Dispariția creativității, a esteticului, a jocului frumos în detrimentul eficienței, și de acolo, mai departe: înlocuirea individualității, a stilului, prin uniformizarea sub tutela rezultatului, au dus – invariabil – la un soi de mecanicizare care, astăzi, poartă titlul mai mult sau mai puțin scuzabil de profesionalism. Unde mai pui colosala industrie pe care a dezvoltat-o. Aproape că premiile în sine de la fiecare turneu de Grand Slem rămân umbrite, aritmetic, de fabuloasele contracte de publicitate pe care jucătorii de top și le adjudecă. Federer de pildă a câștigat numai în 2013, exclusiv din publicitate (conform Forbes) 68,2 milioane de dolari, în timp ce din tenis i-a revenit ridicola sumă de 3,2 milioane. Tot în 2013 inamicul său public numărul 1, Rafael Nadal, a câștigat numai din publicitate, într-un singur an, 35.6 milioane de dolari, în timp ce tenisul l-a onorat cu un tips de 14.6 milioane de dolari. Damele se mișcă și ele cu un talent la fel de inconturnabil, Serena Williams punctând cu o serie de ași publicitari în valoare totală (doar în 2013) de 24.4 milioane dolari, în timp ce din tenis suma revenită e doar de 12,4 milioane. La rândul ei, chinezoaica Na Li a câștigat 15 milioane din publicitate, și doar 4 prestând sportul care a consacrat-o. Iar exemplele pot continua la nesfârșit, inclusiv cu alte discipline sportive.

Ți-e greu să nu constați colosala materializare a ceva (a jocului) care, la origini, era recompensat cu o simplă coroană împletită din ramuri de măslin sălbatic. În Grecia antică, toate evenimentele atletice indiferent de gradul de importanță erau organizate sub patronajul unei divinități. La Delphi era onorat zeul Apollo, iar în Corint și Nemeea, zeul Poseidon. Convingerea fermă a grecilor antici era că zeii – respectând fervoarea supușilor și a concurenților – le vor da celor din urmă forța fizică și talentul necesar de a participa cu succes la întreceri. Sigur, nu încerc nicio paralelă valorică între Jocurile antice și Jocurile moderne, însă e fascinant să descoperi totala răsturnare a paradigmei. Cale de mai bine de 2500 de ani, o distracție de stăpâni pe seama candorii sclavilor a ajuns taman invers: o distracție a foștilor sclavi, deveniți stăpâni, pe seama foștilor stăpâni, deveniți sclavi (publicul adulator). Plus de asta e fascinant să observi cum formele sacrului răzbat hibrid în galvanizarea victorioasă a unui sportiv.

Cine poate uita ultima imagine de la Roland Garros, cu Sharapova, înaltă cât un turn, căzând în genunchi, strivită de gloria victoriei și privind – de acolo – cerul? O fi fost gestul ăla, cumva, vreun soi de gratitudine adusă zeului nevăzut, cum făceau grecii antici onorându-l pe Apollo?

Mă-ndoiesc! Ar fi putut, totuși, ca o reverență adusă istoriei jocurilor antice și tradiției să facă cum făceau sportivii din Grecia veche odată cu decretul din anul 700 î.Hr. Să joace dezbrăcată!

Pe lângă irepresibila diminuare a valorilor estetice, se pierd – cumva – și cele etice. De pildă, n-am văzut ca un mare campion (unul dintre cei care au câștigat zeci de turnee și care au devenit aproape o instituție) să-și doneze, barem odată, public, unul dintre premii. Să-l doneze… nu știu, unei țări defavorizate care practică acea disciplină în condiții vitrege, ca un soi de omagiu adus unei lumi și unei discipline de la care – în fond – se revendică și căreia îi e cumva (fie și simbolic) dator. Ce ridicol (într-o abuzivă comparație, admit) pare Cioran, și el, un atlet (e drept, unul al spiritului) care a refuzat cu obstinație aproape toate premiile literare franțuzești! Plus că, dincolo de limitele disciplinelor în care activează, mai toți sportivii mi se par de o idioțenie înspăimântătoare, adevărate receptacole ale prostiei și clișeelor. Dacă e adevărat ce se spune, și anume că timpul pe care trebuie să-l aloci profesiei tale pentru a o aduce la excelență trebuie să fie absolut, și – prin urmare – nu mai poți avea vreme și pentru altceva (deși, mă gândesc, o minimă pregătire care să intre natural în trainningul tău profesional ar fi legitimă atâta timp cât faci conferințe de presă, dai interviuri, etc.) nu înțeleg, totuși, de ce, după ce se retrag din activitate (când acest argument al confiscării perpetue pică) marii noștri campioni nu pun și ei mâna pe o carte, nu-și angajează un profesor de retorică, literatură, logică, gramatică, astfel încât declarațiile lor postfactum să nu mai intre (ca o muscă în parbriz) direct în colecțiile de perle ale lui Radu Paraschivescu. În fine, poate că e mai bine că n-o fac! În fond, cine ne-ar mai distra așa de mult cu acel gen de umor involuntar, absolut savuros, cum o face, bunăoară, Hagi, când apare cu câte-o declarație în care faultează (demn de un cartonaș roșu) logica, sau câte-un Ilie Năstase, cu retorica lui de camionagiu.

John McEnroe își autodefinea stilul drept unul de profunzime, prin venirile, repetate, la fileu. Serva lui era dublată de un avânt în față către baliza de plasă care delimita lumea lui, de lumea adversarului. Era, neîndoielnic, o mișcare riscantă, pentru că oricând putea fi surprins de un lob. Dar tocmai acest risc dădea o consistență aparte partidei. Astăzi, nimeni nu mai vine la fileu. Într-o bună zi, se va ajunge la un climax al profesionalizării, format din aduranță, tactică, tehnicizare, profesionalism și rezistență fizică, când nimeni nu va mai greși nicio minge! Când vom asista împietriți la meciul perfect. Ce ne vom face atunci ? Probabil, vom muri de plictiseală…