Interviu Marin Mălaicu-Hondrari
În această dimineață, v-am prezentat cea mai recentă carte semnată de Marin Mălaicu-Hondrari, intitulată ”Lunetistul”, apărută de curând la Editura Polirom. Marin Mălaicu-Hondrari a avut amabilitatea să răspundă unor întrebări formulate de echipa Filme-carti.ro despre această carte si îi mulțumim din nou pe această cale. De asemenea, le mulțumim reprezentanților Editurii Polirom pentru intermediere și colaborare.
-Sângeorz-Băi este, pe de o parte, locul dvs. de naștere, așa cum aflăm de pe coperta a doua a celui mai recent roman al dvs., și este, pe de altă parte, unul dintre locurile principale ale desfășurării narațiunii din ”Lunetistul”. Așa cum întrebăm toți autorii de cărți care își pot trage seva din realitate, cât din ”Lunetistul” este inspirat din fapte reale și cât din poveste este ficționalizat?
Când scrii, nu mai ştii ce e real şi ce e invenţie, tratezi totul ca pe o ficţiune. Aşa că nu are nicio relevanţă cât e inspirat din fapte reale sau cât e ficţionalizat. Calitatea unei cărţi nu e dată de adecvarea la realitate sau de forţa imaginaţiei. Pentru mine, cel mai important lucru atunci când scriu e să evit constant „uzul decorativ al cuvintelor”, cum spune Herman Melville.
–V-a inspirat atmosfera din acest oraș, din împrejurimile lui (satul din vârful dealului, casa în care s-a refugiat mama suferindă), din copilărie (așa cum pare), poveștile oamenilor sau pur și simplu imaginația dvs. a ”lucrat” asupra unui loc familiar din punct de vedere geografic?
În roman apar mai multe poveşti suprapuse peste ceea ce am trăit eu in Sîngeorz-Băi, poveşti auzite, cele mai multe deformate de imaginaţie sau de trecerea timpului. Nu m-a interesat să scriu despre copilăria comunistă într-un mic orăşel, deşi personajele principale, Constantin şi Cristina, membrii Clubului Trimbulinzilor, ies din adolescenţă odată cu Revoluţia din 1989. Nu mă interesează subiectele care sunt supuse violent istoriei, să zicem, încerc să vorbesc despre destine aplicabile oricărei perioade istorice. Cred în subiectivitatea deplină a personajelor mele, în inadecvarea lor la realitate.
-Atunci când citeam cartea, m-a frapat diferența (pe care o vor simți poate mulți dintre cititorii obișnuiți) dintre titlul cărții și coperta acesteia (excelentă, de altfel, semnată de Radu Răileanu) – Lunetistul – și atmosfera interioară, care este departe de sugestia de ”roman de acțiune”. Este această diferență voită, s-a dorit ca cititorul să fie atras de aparența unui policier/thriller/action, pentru a se regăsi în fața unui roman în care se dorește vindecarea rănilor trecutului?
Nici de vorbă. Pur şi simplu e un titlu potrivit. Am avut mai multe variante de titlu, dar până la urmă s-a impus Lunetistul. Nimeni nu cumpără o carte numai pentru titlul ei, eventual titlul te face să o deschizi şi să citeşti câteva rânduri, ceea ce, în cazul romanului meu, e suficient pentru a-ţi seama cu ce se manâncă. Nu cred că a cumpărat cineva „Muntele vrăjit” crezând că e vorba de un fantasy, sau „Anna Karenina” crezând că e biografia unei jucătoare de tenis.
Cât despre copertă, pe lângă conceptul lui Radu Răileanu, trebuie să-i mulţumesc Alexandrei Văcăroiu pentru poza de pe copertă , o poză superbă, cu modelul Aida Becheanu.
-Într-unul dintre răspunsurile de pe blogul Filme-carti.ro, în care ați răspuns de unde a venit ideea pentru ”Lunetistul”, ați menționat următoarele: ”un interviu și o vilă cu maimuțe”. Puteți detalia? Interviul cu pricina v-a dat ideea pentru această carte? A existat în realitate vila cu maimuțe?
Iniţial, am vrut să scriu întregul roman sub forma unui interviu, apoi mi-au venit alte şi alte idei, pe măsură ce romanul se contura, pe măsură ce personajele prindeau viaţă. Când o poveste e închegată, te obligă să o foloseşti pe o anumită structură, cea mai potrivită structură pentru acea poveste, dificultatea e să găseşti acea structură.
-Se discuta, în legătură cu cărțile anterioare, că în proza dvs. era destul de multă poezie, pentru unii prea multă, pentru alții doar o constatare. Pare că în ”Lunetistul” ați renunțat la această caracteristică a prozei dvs. De ce? Sau este doar o constatare nedreaptă a mea?
Dacă poezia înseamnă maximă precizie în exprimare, atunci sper să nu renunţ niciodată la poezie. Dar n-aş vrea să se înţeleagă că ţin eu morţiş să strecor poezie în romanele mele, nu, pur şi simplu ţine de registrul lingvistic al personajelor. Cred că Lunetistul are o doză rezonabilă de poezie, chiar de la prima frază a romanului, frază pe care, spre bucuria mea, Luiza Vasiliu a pus-o header pe contul ei de facebook.
-Sunteți pasionat de fotografie? Aveți, așa cum are și unul dintre personajele ”Lunetistului”, un album intitulat ”Fotografii pe care aș fi vrut să le am”?
Nu, nu sunt pasionat de fotografie. Imi plac fotografiile, dar nu aş putea să spun că sunt pasionat. Îmi plac fotografiile lui Diane Arbus, de exemplu. Dintre fotografii români îmi plac Cosmin Bumbuţ (cam tot ce face) şi Lucian Muntean pentru foto-reportajele lui.
-Vedeți ”Lunetistul” transformat într-un scenariu (eventual semnat tot de către dvs.) și apoi într-un film? Așa cum am văzut eu romanul, s-ar integra perfect în Noul Val al filmului românesc, un posibil film psihologic perfect, ce și-ar dezvălui treptat (chiar dacă nu toate) enigmele. Ați accepta să scrieți scenariul unui film de această factură?
Mie nu mi se pare deloc că s-ar integra în noul val al filmului românesc, dar bănuiesc că vă pricepeţi la filme mult mai bine decât mine. Cred că orice carte poate fi transformată într-un scenariu, aşadar şi Lunetistul, dar până atunci aştept să prindă viaţă pe ecran scenariul pe care l-am scris, împreună cu regizorul Tudor Giurgiu, după romanul Apropierea.
-Ați scris până la ”Lunetistul” și poezie, ați publicat volume de poeme. Unul dintre personajele ”Lunetistului” spune: ”Nu am scris niciodată poezie pentru că e prea intimă, e violentă, are ceva indecent. Da, cred că poezie e indecentă, dar, până la urmă, nimeni nu știe cum ar trebui să fie poezia și desfid pe oricine susține că știe ce e cu poezia.” Care este părerea autorului Marin Mălaicu-Hondrari despre poezie? Ați renunțat (pentru moment, cel puțin) la poezie și v-ați apropiat de proză? Nu este proza mai greu de scris, așa cum se spune ”prin târg”?
Am scris şi continuu să scriu atât proză, cât şi poezie. Uneori scriu mai mult proză, alteori mai mult poezie. Nu am renunţat nicidecum la poezie. Continuu să citesc mai multă poezie decât proză. Şi nu înţeleg de ce ar fi proza mai greu de scris. Ca să scrii un poem bun e nevoie de luni de zile, alteori de ani întregi, exact ca la proză. Cât despre citatul din roman, reprezintă părerea personajului despre poezie, nu a mea.
-Literatura română mai are repere în zilele de azi și care ar fi acestea?
Fiecare scriitor îşi are propriile repere. Cred că pe măsură ce un scriitor se impune, odată cu el se impun şi reperele sale. E valabil şi dacă aţi vrut să mă întrebaţi care ar fi modelele din literatura română. Pot să vă spun ce autori sunt reper pentru mine în literatura română: în poezie Angela Marinescu şi Dan Coman, în proză Mircea Cărtărescu, Ştefan Bănulescu, Camil Petrescu, Radu Cosaşu. Desigur, mai sunt câţiva prozatori şi poeţi români contemporani foarte buni, Filip Florian, Simona Sora, de exemplu, dar nu aş putea spune că sunt repere pentru mine, deşi am învăţat şi din cărţile lor.
-Se poate trăi din scris în România? În cazul unui răspuns negativ la întrebarea anterioară, de ce credeți că nu se poate trăi din scris în România? Care ar fi măsurile necesare a fi luate pentru ca literatura română să ”poată trăi pe propriile picioare”?
Se poate trăi, dar numai dacă scriitorul mai are parte şi de nişte burse şi premii. Strict din procentul obţinut din vânzarea cărţilor, nu cred că se poate. Sau ar trebui să publice un roman pe an, cel puţin, ceea ce ar fi îngrozitor, nu? Cred că una dintre măsurile obligatorii e promovarea literaturii române contemporane. Scriitorii cel mai puţin cunoscuţi în România sunt scriitorii români contemporani. Dar pe un scriitor adevărat nu-l vor bloca micile neajunsuri ale pieţei româneşti de carte.
-Luaţi în considerare opiniile bloggerilor sau consideraţi importante şi de autoritate doar cronicile criticilor literari de profesie? Contează şi bloggerii literari în acest univers mic al literaturii româneşti contemporane?
Din nefericire, importanţa şi autoritatea criticilor români contemporani e aproape nulă, comparabilă cu a scriitorilor, de fapt. În general, iau în considerare opiniile criticilor, dacă simt că într-adevăr acele opinii sunt menite să-mi îmbunătăţească scrisul, dacă văd că mi-au urmărit traiectoria literară, dar dacă ele sunt pur şi simplu răuvoitoare, atunci le iau ca atare.
Comunitatea bloggerilor literari contează în măsura în care ajută destul de mult la promovarea literaturii române contemporane, dar sunt foarte puţine bloguri literare cu adevărat excepţionale. Într-o vreme, citeam mult blogurile, acum mai puţin, poate şi pentru că nu mai pierd timpul pe internet, mă duc direct la lucrurile care mă interesează, Premiere League, de exemplu, sau Formula 1, ori revistele de literatură spaniolă, sau blogul lui Enrique Vila-Matas. Cred că unul dintre cele mai bune bloguri actuale e cel al lui Cinesseur, o combinaţie grozavă de film şi literatură, cu texte extrem de bine scrise. Apoi, mai sunt şi câteva platforme literare foarte bine concepute, care fac practic critică de întâmpinare şi au rolul lor destul de important.
-Merită a fi citită literatura română contemporană? Mai aveți timp să citiți? Dacă se poate, recomandați cititorilor noștri trei cărți românești recente pe care le-ați lua cu dvs. pe o insulă, în concediu.
Cum să nu merite? Sigur că merită. Iar asta cu „n-am timp de citit” e o sintagmă mincinoasă de-a dreptul. Întotdeauna îmi fac timp pentru citit, chiar dacă e să citesc câteva pagini între 2 şi 3 noaptea. Trei cărţi? Cred că una dintre cele mai importante cărţi ale anului e „Ce-a vrut să spună autorul”, Polirom, 2013, o antologie ce cuprinde interviuri cu 27 de scriitori români, realizate de Marius Chivu de-a lungul anilor. E o carte extraordinară, cu câteva interviuri memorabile. Apoi, Kinderland, de Liliana Corobca, o carte care merită citită şi Cobalt, volumul de poeme semnat de Claudiu Komartin.
-Ce carte, care scriitor v-au modificat radical modul de a privi viața, de a scrie?
De-a lungul anilor, au fost multe cărţi care m-au influenţat, câţiva autori autori decisivi pentru scrisul şi pentru viaţa mea, Saul Bellow, Samuel Beckett, Julio Cortázar, Kazuo Ishiguro, Kenzaburo Oe, Roberto Bolaño, ca să dau câteva nume. În ultimii ani, cred că două cărţi m-au impresionat cu adevărat: Pale Fire, a lui Nabokov, pe care am citit-o în spaniolă, încă nu e tradusă la noi şi Extincţie, de Thomas Bernhard, apărută la editura Art.
-În calitate de cititori înfocaţi, întotdeauna am fost curioşi în legătură cu tabieturile scriitorilor… Când scrieţi, unde scrieţi, aveţi superstiţii în legătură cu scrisul?
Singura superstiţie în legătură cu scrisul e să scriu de mână, cu stiloul, atunci când scriu proză sau poezie. În rest, scriu unde-mi vine, cu condiţia să pot fuma. Dacă pot fuma, mă adaptez oricărei situaţii şi oricărui loc. Dacă e să aleg, atunci prefer să scriu în bucătărie, noaptea sau dimineaţa.
-Cum e Manchester United după Alex Ferguson? Visați să scrieți un roman ”microbistic”, măcar pe făgașul, ca să dau un exemplu recent, al lui Radu Parachivescu cu al său ”Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri”, inspirat de cântecul celor de la Liverpool?
Deocamdată, Manchester United suferă îngrozitor fără sir Alex Ferguson, cel puţin în campionat. Sper din toată inima să-şi revină, mai ales că Wayne Rooney e într-o formă excelentă. Radu Paraschivescu se pricepe mult mai bine decât mine la fotbal, şi tare mă tem că şi la literatură, aşa că e mult mai îndreptăţit să scrie romanul „microbistic”. Deocamdată, nu am asemenea planuri. Însă, vă mulţumesc pentru că întrebarea dumneavoastră mi-a adus în minte un roman despre fotbal, „Unsprezece”, de Eugen Barbu, pe care l-am citit când aveam vreo 12 ani şi cartea aceea m-a făcut să-mi doresc să ajung antrenorul unei echipe de fotbal şi chiar am încercat să încropesc o echipă cu puştani de vârsta mea, majoritatea de la mine din clasă, dar tot ce am reuşit să fac a fost să o enervez pe dirigintă, care a ameninţat că mă exmatriculează dacă nu termin cu prostiile.
Vă mulţumim!
Echipa Filme-carti.ro
(Sublinierile ne aparțin. Fotografiile provin din colecția personală a autorului-prima realizată de Karina Wechter-Ciuruş, a doua de Mihai Perca, în care Marin Mălaicu-Hondrari se află împreună cu Dan Coman și Ana Dragu, în 2008, iarna, la Eforie Nord.)