‘Medgidia, orașul de apoi‘ mi-a plăcut enorm și este pentru mine una dintre cărțile memorabile ale începutului de deceniu. Cristian Teodorescu a revenit anul trecut cu romanul ‘Șoseaua Virtuții. Cartea Cîinelui‘, o carte scrisă într-un cu totul alt registru, având ca temă durerosul nostru trecut apropiat. M-am bucurat să reiau dialogul cu scriitorul pe marginea cărții sale recente, despre ce va scrie în continuare, despre prezent și viitor.
-În interviul pe care ni l-ați acordat acum câțiva ani spuneați despre ‘Cartea Cîinelui’ – atunci în pregătire: ‘Scriu un roman vag autobiografic, despre Bucureştiul din cartierul Militari.’. Mărturisesc că sunt curios – care este elementul autobiografic (fie el și vag) din carte?
Prietenii mei au recunoscut, după ce au citit Șoseaua Virtuții. Cartea Cîinelui, chiar mai multe chestii autobiografice decît cele pe care le-am presărat eu, cu bună știință, în Șoseaua Virtuții. În afară de experiențele mele jurnalistice și de faptul că am ajuns să locuiesc într-un bloc de pe strada cu acest nume, colț cu Uverturii, mai mult sau mai puțin travestite în carte, a trebuit să fiu de acord cu Aurora Liiceanu, că, în privința iubirii Cîinelui față de soția lui, se cunoaște că mi-am construit personajul cu gîndul la iubirea mea pentru Daniela, soția mea. Deosebirea e că în timp ce Cîinele își înșală nevasta, e drept că, fără mare tragere de inimă, eu n-am făcut-o.
-Descrierea perioadei de tranziție și a personajelor ei nu pare a lăsa loc pentru prea mult optimism. Ce credeți despre viitorul și perspectivele României? În ce lume vor trăi copiii și nepoții Cîinelui?
Copiii Cîinelui, ca și băieții mei, sînt mult mai pretențioși față de viața cea de toate zilele decît erau și sînt cei din generațiile anterioare. În 1990, i-am dus pe amîndoi la Universitate, printre demonstranți, „Golanii” cum le zicea Ion Iliescu. Erau atît de mici pe atunci, încît, ca să vadă cîtă lume era în jurul nostru și să țină minte, mi-i așezam, pe rînd, pe umeri. Copiii Cîinelui, ca și cei ai mei, sînt neadaptați la regimul pilelor și al șpăgilor cu care se pot construi cariere. Băieții mei ne spuneau între ei, mie și soției mele, Fiul și Fiica, copii fraieri ai dreptății. Totuși, chiar dacă rîdeau de neadecvarea noastră la regimul reușitei, n-au încercat s-o ia pe alte căi, mai sigure, decît cele în care credeam noi. M-ar durea dacă copiii Cîinelui – n-am ajuns încă pînă acolo în cel de-al doilea roman din Șoseaua Virtuții – ar ajunge la concluzia că singura lor șansă e să plece din țară. Și aș vrea ca ei să nu mai fie o generație de sacrificiu, aici în țară. Din nefericire, însă, copiii Cîinelui, ca și ai mei, fac parte dintr-o minoritate, de parcă nu s-ar fi schimbat mare lucru de cînd îi duceam în Piața Universității, acum 25 de ani.
-‘Cartea Cîinelui’ atinge un domeniu cu tradiție în literatura română, dar care pare a fi neglijat de scriitorii contemporani – literatura gastronomică. Credeți că suntem (și) ceea ce mâncăm? Cum s-au schimbat gusturile culinare și felul de a mânca al românilor în ultimii 26 de ani?
Sîntem, în primul rînd, ceea ce mîncăm în copilărie. Și asta ne și diferențiază mai tîrziu. Asta n-o spun eu, ci nutriționiștii care chiar știu carte, nu dobitocii care fac pe înțelepții alimentației raționale, dintre care unii ar trebui declarați pericole publice pentru ceea ce susțin. Copiii hrăniți prost, în special cei din cartierele sărace ale orașelor sau cei de la țară, se descurcă cu greutate la școală, chiar dacă i-ar duce mintea. Așa că problema alimentației copiilor ar trebui să facă parte dintr-o strategie națională de protejare a noilor generații, nu să rămînă la dispoziția unor părinți alcoolici sau cu relații stricate cu legea. Gusturile culinare s-au schimat la oraș, unde se pot exercita ca atare, în funcție de ofertă. Între așa-numitele mese principale poți mînca o sumedenie de alte lucruri, cărora li se face o reclamă irezistibilă. De la pizza, la mai știu eu ce hamburger. Totuși, dacă vă uitați la mesele de Paște și de Crăciun sau la felurile de bucate de la nunți, botezuri sau parastase, veți constata că și cei mai extravaganți clienți nu uită de bucătăria tradițională, chiar dacă îi alătură diverse preparate exotice.
-‘Cartea Cîinelui’ mi s-a părut foarte cinematografică sau mai exact tele-novelizabilă. Aveți planuri sau gânduri în această direcție?
Despre asta mi-au vorbit oameni de film și de televiziune, în maniera ce-ar fi dacă. Dar, pînă acum, cel puțin, n-am avut de-a face cu o ofertă fermă. Așa că, la fel cum i-am spus unui regizor, „N-am nimic împotrivă, cu condiția să nu fac eu pe scenaristul”.
-Ce ne puteți împărtăși despre continuarea la ‘Șoseaua Virtuții’?
E cu totul altfel decît Cartea Cîinelui, deși se înrudește cu ea. Ceea ce le deosebește e că în Cartea copiilor lumea protagoniștilor e alta decît cea din Cartea Cîinelui, deși de multe ori vorbesc despre aceleași lucruri. Diferența asta am observat-o în timp ce vorbeam cu copiii mei și cu prietenii lor despre una sau alta.
-Faceți parte din minoritatea de scriitori care continuă să folosească ortografia ‘veche’. Ne puteți explica preferința (sau alegerea)?
Nu sînt un comunist al ortografiei, dar cred că întoarcerea la ortografia de dinainte de reforma comuniștilor e o prostie. Mi se pare inadmisibil că o majoritate a inginerilor și a altor academicieni care n-aveau nici o treabă cu ortografia, au votat pentru întoarcerea la â din a, ca să nu-i ia nimeni la puricat asupra felului în care au ajuns academicieni. Asta în timp ce lingviștii din Academia Romînă s-au abținut cînd s-a votat noua lege a ortografiei. Cînd nemuritorii noștri au votat ce au votat, ar fi trebuit ca în afară de Elena Ceaușescu, să fi extirpat din corpul Academiei și pe diverși alții, care n-aveau ce căuta acolo. Or, în loc să-și facă curat la ei pe bătătură, academicienii noștri au preferat să reformeze ortografia. O reformă idioată care nu mă va face să o urmez pentru nimic în lume.
Vă mulţumim,
Dan – Filme-carti.ro
(Sublinierile ne aparțin. Fotografiile sunt din colecția personală a domnului Cristian Teodorescu.)
