Chiar dacă nu pare neapărat o carte potrivită sau preferată de un bărbat, „Adună-te”, de Judith Poznan, volum apărut în traducere românească la Editura Lebăda Neagră, poate fi citit de oricine, fiind un „roman care pune multe întrebări despre viața de cuplu și viața de după despărțire, despre felul în care maternitatea poate schimba relația, despre felul în care te poți adapta după ce viața obișnuită ia foc. Multe întrebări la care răspunsurile le poate da fiecare, în felul său.”
M-am bucurat că Judith a fost chemată la FILIT 2025, a fost primul meu interviu de acolo din acest an și cel mai lung. Am vorbit despre scris, cărți, viață (de cuplu sau nu), a ieșit tare fain. Vorbeam înainte de interviu despre cărțile ei și despre coperta ediției românești, era foarte mândră de cartea din ediția românească și de coperta acesteia. Așa că am continuat discuția pe această temă…
– Tu ești cea de pe coperta ediției românești?
Nu.
– Dar tu ai ales coperta?
Nu. Nu. Absolut deloc.
– Te-au întrebat cei de la Editura Lebăda Neagră despre această copertă?
Nu. Știi, pur și simplu mi-a trimis-o editorul meu german și mi-a plăcut imediat. Cred că editorul meu român știe mai bine decât mine ce ar plăcea cititorilor români, ce ar cumpăra. Eu cred că ei își fac treaba cât pot de bine și respect asta.
– În prezentarea ta, am citit că ești și jurnalistă. Cât de diferită ești în beletristică, în roman și în articolele jurnalistice pe care le scrii pentru diferite ziare, reviste?
Întotdeauna, chiar și articolele mele din ziare și reviste sunt pe teme culturale — despre cărți, de exemplu… Acum chiar mă gândesc la toate articolele pe care le-am scris, pentru că unele erau doar despre mine, exact ca în cărți. Alteori mergeam într-o călătorie cu cineva și scriam despre profesia acelei persoane. Dar cred că mereu tind spre un anumit stil, un fel în care îmi place să scriu, și totul e din punctul meu de vedere, din perspectiva mea. Uneori încerc să schimb punctul de vedere ori să-mi schimb părerea despre anumite lucruri, dar tot trebuie să le văd prin „ochii” mei. Cred că ăsta e stilul meu, într-un fel.
– Te consideri mai degrabă scriitoare sau jurnalistă?
Nu știu dacă sunt mai mult scriitoare sau jurnalistă — cred că sunt, înainte de toate, o cititoare. Dar ceva se întâmplă cu mine: orice trăiesc, bun sau rău, simt nevoia să scriu. E în natura mea să fiu curioasă. Să privesc oamenii, situațiile, să mă pun la masă și să încep să aștern totul. Scrisul e felul meu de a transforma viața în ceva suportabil, poate chiar frumos. Și da, am citit mulți autori minunați… așa că m-aș numi mai degrabă o bună cititoare decât o bună scriitoare.
– Ce citești acum?
În momentul ăsta… hai să spun mai degrabă ce am citit recent: Iris Wolff, o autoare germano-română. Pentru că am vrut să mă pregătesc cât pot pentru venirea aici și pentru că îmi place să descopăr literatura română. Sunt mulți autori germani sau germano-români. Iar cartea se numește „Lichtungen”, de Iris Wolff, și mi-a plăcut foarte mult.
– Când te-ai gândit prima oară să scrii, să devii scriitoare? Oare atunci când ai început un jurnal inspirată fiind de Anne Frank?
Da, cred că acela a fost începutul, punctul de pornire. Am citit Jurnalul Annei Frank și de acolo am simțit că vreau și eu o carte cu pagini albe, doar pentru mine. Și, ca ea, am început să scriu cuiva. Astea au fost primele mele încercări: ce trăiam la școală, în fiecare zi… Bineînțeles, era scris îngrozitor, cum spun și în carte. Iar când am început să scriu cu adevărat pentru un public, adică atunci când am fost sigură că cineva ar putea citi, asta s-a întâmplat spre vârsta de 30 de ani. Primul text a fost un articol despre anticoncepționale — dacă ar trebui să renunț sau nu la ele. Era un subiect sensibil, dar acela a fost momentul când femeile au început să-mi scrie: „Simt la fel”, „Mă gândesc și eu la asta”. De acolo am început să scriu despre ceea ce trăiam.
Și cred că e o diferență între a scrie în privat și a scrie pentru public. Dar, într-un fel, cred că și în jurnal schimbam felul în care sunau lucrurile, chiar dacă singura persoană care m-ar fi citit era mama. E posibil să scrii ceva cu adevărat doar pentru tine? Cred că ar trebui să arzi tot imediat după ce ai scris. Altfel, oricând poate ajunge să fie citit. Poate nu există scris privat decât dacă îl distrugi imediat.
– Dar era sau este încă idealul tău să devii scriitoare profesionistă, nu jurnalistă?
Da, cred că da. Mult timp am crezut că trebuie să scriu o carte ca să fiu o scriitoare „adevărată”. Da, numele meu apare în ziare, asta mă face jurnalistă, dar există jurnaliști adevărați — cei care merg la școli de jurnalism, merg în zone de război, informează publicul despre ce se întâmplă acolo. Eu nu aș spune niciodată că sunt acel tip de jurnalist. Mi-a luat foarte mult timp să am încrederea să spun „da, scriu”. De fapt, e ceva destul de nou pentru mine.
– În „Adună-te”, se simte o apropiere foarte mare între viața personală și cea ficțională. Cum te poziționezi față de granița dintre confesiune și literatură? Există un moment în care decizi conștient să transformi realitatea în ficțiune?
Îmi place jocul ăsta între realitate și ficțiune. Uneori, când nu sunt super sinceră despre anumite lucruri sau când modelez lucrurile așa cum aș vrea să fie, reușesc să fiu mai autentică. Și dacă într-o scenă ar trebui să fie vreme rea, dar un soare ar avea mai mult sens… nu vreau să mă limitez. E un joc frumos: nimeni nu știe ce e real și ce nu, și nici nu cred că e important, atâta timp cât poți să ții pasul cu personajul — prin ce trece, ce simte. Uneori trăiește ceva ce eu mi-aș fi dorit să trăiesc. Asta îmi dă o direcție când mă uit înapoi spre unele situații și îmi schimb modul în care le văd.
– Cum îți citește familia cartea? Cum o primesc?
Vor mereu să fie menționați în ea. Sunt foarte mândri.
Chiar și în „Adună-te”, am schimbat numele fostului iubit pentru că am simțit că trebuie puțină distanță între el și personaj. I-am spus: „Nu-ți face griji, o să fie bine”. După ce am scris, a citit și și el a fost foarte mândru că apare în carte. Mi-a spus: „Nu crezi că putem fi mândri de ce am reușit împreună?” Ție nu ți-a plăcut de el?
– Cred că uneori este… prea distant.
Da, este. Pentru că nu există un motiv pentru care se desparte de ea — se întâmplă și în viața reală, dar cititorul nu află motivul, ce îl nemulțumește, ce îl împinge acolo. Pentru că am simțit că nu e treaba mea. E despre cum gestionează ea situația.
– Ai scris romanul, normal, din perspectivă feminină. Crezi că despărțirea este diferită din punctul de vedere al unui bărbat sau, dimpotrivă, este vorba despre aceeași perspectivă, iar diferențele sunt, de fapt, între „cel care provoacă despărțire” și cel care este sau se simte părăsit?
Da, e o situație grea. Mereu auzi povești despre despărțiri… E întotdeauna greu să fii părăsit, te face să simți că la un moment dat nu ai fost suficient pentru celălalt. Sunt săptămâni foarte grele, mai ales la început. Aici nu văd diferențe de gen. Dacă ar fi fost invers, un bărbat ar fi putut fi la fel de devastat.
Dar uneori femeile depind mai mult de bărbat din punct de vedere financiar, mai ales când sunt mame și renunță la muncă. Asta am trăit și eu, și mi s-a părut important: să fii încrezătoare, independentă. Dacă nu mă vrea, nu o să-l implor să rămână. Dacă vrei să pleci, pleacă. Pot să gestionez asta. Asta o descrie pe ea — și nu e departe de mine. „Adună-te” — „Aufrappeln” în germană — înseamnă să te ridici, dar cu greu. E foarte greu, nu vrei, dar trebuie. Mai ales când ai un copil și trebuie să faci lucrurile care nu sunt neapărat cele mai bune pentru tine, ci pentru el.
– Crezi că maternitatea schimbă relația într-un mod care poate duce la aceste rupturi – femeia se concentrează asupra copilului, iar bărbatul se simte neglijat?
Pot vorbi doar din experiența mea, dar da, e adevărat — și nu doar în relație, ci și în relația cu tine însăți. Dintr-odată depinzi de această ființă mică, ești mamă pentru prima dată, nu știi ce să faci. Te pierzi. Nu mai faci lucruri pentru tine. Și e în regulă. Pentru mine a fost în regulă câțiva ani — trei, patru. Totul era despre copil. Acum sunt plictisită de toate subiectele astea și am revenit la lucrurile mele.
Deci se schimbă nu doar relația cu ceilalți, ci mai ales cu tine însăți. Emoțional poate e la fel pentru bărbați și femei, dar corpul diferă. Eu adoram să fumez, era pasiunea mea. Apoi am rămas însărcinată, apoi am alăptat, nu am mai fumat — ceea ce e bine, iar corpul meu a fost 100% dedicat copilului. În vreme ce pentru bărbați nu e la fel.
– La pagina 89 din romanul tău, spui că „dragostea este pentru alergătorii de rezistență”. De cât de multă rezistență e nevoie ca o iubire, o relație să reziste?
După despărțire, m-am gândit destul de repede: „O să îmi organizez zilele cu acest bărbat și în următorii 15 ani”. El va fi mereu în viața mea. Faptul că ne-am despărțit nu schimbă asta. Așa că, da, suntem alergători de cursă lungă — suntem părinți, avem un copil de crescut. Uneori alergi încet, uneori trebuie să-ți conservi energia, sunt mulți ani înainte. Dacă sprintezi mereu, rămâi fără suflu.
– Te gândeai, în momentele de după despărțire, că s-ar putea să vă împăcați vreodată? Îți doreai asta?
Cred că ea nu ascunde prea multe — nu e disperată, nu îl imploră. Nici nu sunt astfel de scene. Ei doi nu au fost niciodată „cuplul pentru totdeauna”. Ea simte că el a încercat cât a putut și că au ajuns mai departe decât se așteptau. E recunoscătoare. El nu vrea să o distrugă, nu se joacă cu ea, îi spune direct: „Tu meriți mai mult.”
Când ești părăsit, ai mereu speranță. Oricine a trecut printr-o despărțire știe: vrei să-l vezi mâine, vrei să-l convingi să se întoarcă. Dar la un moment dat, odată cu vârsta, din fericire, pierzi sentimentul ăsta. Când aveam douăzeci de ani, credeam mereu că persoana „trebuie” să revină. Acum… cred că o să fiu bine.
– Ai o relație bună cu fostul tău partener. Nu e greu să ai o relație bună cu cineva care te-a părăsit? E mai ușor când există un copil?
Da, cred că da. Pentru că trebuie să vă vedeți în continuare. Nu e ca și cum a dispărut și nu-l mai văd niciodată. Cred că avem încă respect unul pentru celălalt, chiar dacă nu mai suntem împreună în viața de zi cu zi. Dar chiar și acum, după atâția ani, avem încă o conexiune și apreciez mult asta.
Cartea mea nu e însă un „manual al despărțirii”, dar personajul revine constant la amintiri frumoase: cum s-au întâlnit, primul sărut. Prețuiește acele momente pentru că acelea au dus la copilul ei, la viața ei. Și nu vrea să piardă asta. Te ajută enorm, pentru că uneori urăști acea persoană — miercuri o urăști, sâmbătă e totul bine.
– Mama protagonistei spunea: „Deveniți gay sau lesbiene, faceți copii sau aduceți acasă calificativul „insuficient”. Dar vai de cel care se droghează”. Drogurile erau cea mai mare problemă pentru generația părinților tăi, nu un eventual avort sau o eventuală homosexualitate?
Da, cred că da. Puteam face orice, dar nu aia. Vin dintr-un mediu de clasă muncitoare. Iar consumul de droguri sau faptul de a nu munci, de a nu-ți câștiga existența — astea erau cele mai rele lucruri posibile.
Dacă nu poți merge la muncă, asta era ce îi speria cel mai tare în legătură cu mine. Mi-au spus: fii fericită cu cine vrei, nu contează genul, fă ce îți place, experimentează — dar du-te la muncă, câștigă-ți traiul și plătește-ți banca. Asta își doreau cel mai mult pentru mine. Și e ok.
– Unul dintre subiectele cărții tale este istoria, pentru că tu, copil fiind, ai prins căderea Zidului Berlinului. Cum simți actualul moment istoric, având în vedere că ai fost martoră atât la reunificarea Germaniei, cât și la potențiala ascensiune, în prezent, a partidelor de extremă dreapta? Cum te face să te simți această perspectivă – ai trăit bucuria de atunci, dar acum pare că istoria se întoarce…
Nu am trăit acel moment ca pe ceva direct, pentru că eram foarte mică, deci nu am amintiri propriu-zise. Dar am fost foarte influențată de poveștile părinților mei și de ceea ce credeau ei, de ce a fost atât de important pentru ei faptul că a căzut Zidul, și cred că asta m-a format cu adevărat. După reunificare ne-am mutat în Berlinul de Vest, dar amândoi părinții mei sunt din Germania de Est, iar eu mă simt atât de rușinată de ascensiunea extremei drepte.
Mă simt atât de rușinată de ascensiunea extremei drepte. Oamenii sunt foarte speriați, mai ales în estul Germaniei, unde au sentimentul că au fost lăsați în urmă. Și mă întreb mereu: ce am ratat? Ce anume nu am văzut la timp? Eu cred că trebuie să reîncepem să vorbim unii cu alții. Să rămânem în contact, chiar dacă e greu. Sigur, și în Vest cresc astfel de tendințe — se întâmplă peste tot. Dar există deja zone în care este cât se poate de realist că extrema dreaptă ar putea ajunge la putere, în parlament. Și asta chiar mă îngrijorează.
Simt că avem nevoie de o schimbare, că trebuie să vorbim deschis și despre diferențele dintre est și vest. Toată lumea spune „suntem la fel”, dar nu suntem. Există oameni — și l-ai menționat pe tatăl meu — pentru care profesia învățată în RDG pur și simplu a dispărut de pe o zi pe alta. Nu mai exista. Și i-a fost foarte greu să-și găsească un drum nou. Asta nu îl face rasist, evident, și nu spun că toți reacționează la fel, dar există zone ale vieții în care aceste persoane simt că au fost lăsate în urmă.
Și asta e ceva despre care se discută enorm în Germania. Sunt oameni care spun: „Nu mai vreau să găsim scuze pentru ei”, pentru că știu exact ce votează. Și totuși eu cred în continuare că trebuie să vorbim cu ei, să rămânem în contact. Înțeleg perfect pe cei care spun: „Nu vreau să am de-a face cu astfel de oameni.” Le respect poziția. Dar eu aș intra mereu într-o discuție, aș încerca să găsesc argumente bune, poate-poate și-ar schimba perspectiva.
E nevoie de politicieni buni în Germania acum, care să-i convingă pe oameni că nu asta e alternativa. Avem partide care parcă au uitat cum să le explice oamenilor ce fac cu adevărat, cum să inspire încredere. Iar neîncrederea dintre oameni este atât de mare, suntem atât de distanțați unii de alții, încât trebuie să reîncepem să vorbim.
Și sunt foarte îngrijorată de creșterea antisemitismului — nu m-aș fi gândit niciodată că voi trăi un timp în care să-mi fie teamă pentru evrei în orașul meu natal. Se pare că antisemitismul nu a dispărut niciodată cu adevărat, doar că acum revine la suprafață. Asta mă îngrozește în legătură cu societatea. Iar faptul că extrema dreaptă crește… trăim un timp pe care nu credeam vreodată că-l voi simți așa. E uluitor.
– Vezi umorul ca pe un mecanism personal de apărare?
Da, cred că da. Cred că oricine are simțul umorului ar spune că e o armă. E ceva ce te poate salva de la înec, măcar dacă poți râde de ceea ce ți se întâmplă. Cred că putem cădea de acord asupra asta.
– Și umorul din viața ta este același cu cel din ceea ce scrii? Sau funcționează diferit?
E o întrebare foarte interesantă, nu m-am gândit niciodată la asta. Eu sunt, în același timp, o persoană foarte fericită și foarte tristă — și cred că tocmai combinația asta face ca lucrurile să fie suportabile. Fiecare situație are ceva amuzant în ea, dacă știi cum să o privești. Sper că și în cărțile mele se vede asta: tristețea și umorul care merg umăr la umăr.
Mie îmi e greu să-mi dau seama, pentru că am citit textele de atât de multe ori încât nu mai pot recunoaște partea amuzantă. De fiecare dată când cineva îmi spune „a fost amuzant”, sunt ușurată: „Slavă cerului, eu nu mai văd nimic amuzant acolo!”
– Ultima mea întrebare: Cum ți se pare FILIT?
Îmi place foarte mult, ador să fiu aici. Am fost la multe festivaluri literare în Germania, dar niciunul nu a fost atât de bine organizat. Pot să spun asta? În Germania, unde toată lumea crede că totul e perfect organizat — ei bine, nu am fost niciodată într-un mediu ca aici. Este grozav. Îmi place enorm. Oamenii sunt atât de drăguți. Cred că Iașiul e minunat, îmi place să-mi petrec timpul aici. Da, pare reclamă, dar asta e: îmi place cu adevărat.
– Mulțumesc foarte mult!
Îți mulțumesc și eu mult pentru că ai citit cartea atât de atent. Și pentru întrebări — au fost foarte bune.
(Sublinierile ne aparțin. Sursă fotografii: Pagina de Facebook FILIT Iași, Editura Lebăda Neagră.)
