Citisem cu mare plăcere „Hana”, de Alena Mornštajnová, roman apărut în 2024 la Curtea Veche Publishing și scrisesem, printre altele, despre acest volum: „În avalanșa asta de cărți de ficțiune istorică din ultimii ani care conțin în titlu cuvântul „Auschwitz” sau cuvântul „nazist”, se strecoară uneori și cărți excelente, pentru care cuvântul „tulburător” are și valențe literare, și legate de sensibilitatea umană. „Hana” este una dintre cărțile excelente, pentru că scriitoarea cehă Alena Mornštajnová chiar scrie bine și are o poveste bine construită de spus, bazată pe fapte reale petrecute în Cehoslovacia anilor 30-50. Una dintre cărțile cutremurătoare despre Holocaust și, în același timp, o carte foarte bine scrisă…”
M-am bucurat să aflu că ajunge la FILIT 2024 și astfel a ieșit acest interviu despre o carte excelentă:
– În 2017, odată cu apariția romanului „Hana”, ai devenit, așa spune prezentarea ta din ediția din limba română, „una dintre cele mai populare scriitoare cehe contemporane”. Te-ai așteptat la acest succes apărut atât pe plan național, cât și pe plan internațional?
De fapt, m-am așteptat la acest succes după primul meu roman, pentru că nu știam mai nimic despre ceea ce este cu adevărat scrisul și nici publicarea unei cărți. Așa că m-am așteptat atunci la succes, eram foarte naivă, desigur. Ceea ce nu s-a întâmplat după ce a apărut „Hana”, nu m-am așteptat deloc la un asemenea succes. Voiam doar să scriu o carte bună, voiam să scriu o carte despre orașul meu natal și asta a fost tot.
Iar succesul a fost și internațional, așa este. Cartea a fost tradusă până acum în 27 de limbi și se pregătesc încă patru traduceri. După succesul „Hanei”, editorii din alte țări și-au dorit să îmi publice și alte cărți, așa că acum toate cărțile mele sunt publicate și în traducere, există în jur de 60 de ediții în limbi străine. Sunt foarte fericită în privința acestui lucru și, sincer, destul de uimită.
– Cum au reacționat cititorii din Cehia și din alte țări la „Hana”? Ați observat diferențe culturale în felul în care romanul a fost recepționat?
Cunosc, desigur, felul în care au reacționat cititorii cehi, cărora le-a plăcut cartea, dar este destul de dificil să știi cum au reacționat cititorii din alte țări. Uneori, am aflat de reacțiile din alte țări, dar și despre posibilele critici sau nemulțumiri. De exemplu, în Finlanda și în Germania volumul este foarte popular, ceea ce înseamnă că oamenii înțeleg cartea, pentru că nu este doar despre Holocaust, ci și despre relațiile între oameni, o temă comună și reprezentativă în întreaga lume.
În privința diferențelor culturale, ele vin și din istorie. Atunci când am fost în Bulgaria, cititorii erau surprinși că evreii cehi nu au supraviețuit celui de-al doilea război mondial și că aproape toți au murit în lagărele de concentrare naziste. A trebuit să le explic că nu a fost vina noastră, că cehii nu au putut face nimic în privința asta, pentru că eram ocupați de nemți, și nu aveam puterea să-i salvăm pe evrei. Pentru că totul fusese diferit în Bulgaria, m-au întrebat aceste lucruri, deoarece nu înțelegeau ceea ce s-a întâmplat în Cehia.
– Ai avut vreun cuvânt de spus în privința copertei ediției românești (și nu numai)? Mai ales că aceasta spune atât de multe lucruri despre Hana.
Mulțumesc pentru întrebare. Mi-au trimis mai multe idei privind coperta și am putut să o aleg pe aceasta. Aproape toate copertele erau întunecate, erau cu imagini din lagărele de concentrare, bucăți de ochi, puteai ghici că romanul este despre Holocaust. Dar eu spun întotdeauna că romanul meu nu este numai despre Holocaust, ci este în special despre relații, despre epidemia tifoidă și doar puțin despre Holocaust.
Așa că am ales această copertă. Coperta cehă este albă, cu o bucată de prăjitură și cu dungi verticale. Abia după ce citește cartea, îți dai seama ce reprezintă acestea: prăjitura este simbolul febrei tifoide, dungile sunt simbolul lagărelor de concentrare. Și mi-am dorit ca cititorii să descopere treptat despre ce e vorba în carte, ce s-a întâmplat cu Hana, de ce se poartă așa de ciudat. Nu sunt mereu bucuroasă când văd că, în anumite ediții, poți vedea de la început despre ce e vorba în carte, fie privind doar coperta. Sigur, înțeleg politica editurilor, deși nu înțeleg neapărat de ce cărțile despre Holocaust sunt atât de citite, fiind un subiect atât de sensibil (și mie nu-mi place să citesc astfel de cărți).
Atunci când am scris ”Hana”, a fost una dintre primele cărți despre Holocaust din țara mea. Și apoi au apărut multe altele.
– Multe dintre cărțile actuale, multe comerciale, tratează Holocaustul ca un eveniment dramatic, dar și spectaculos, însă nu dezvăluie, nu privesc și ceea ce s-a întâmplat cu protagoniștii mai târziu. Ai dorit neapărat să pui accentul și pe aceste aspecte, pe sindromul post-traumatic?
Da, asta mi-am dorit. Așa cum am mai spus, la început, am dorit să scriu doar despre febra tifoidă. Dar apoi trebuie să îmbraci această carte, să inventezi o poveste. Așa că am inventat o poveste despre Hana, despre fetița Mira și mătușa ei cea ciudată. Abia în timpul documentării am descoperit că în orașul meu natal, a existat o comunitate evreiască și, în acel moment, am decis să fac ca familia din centrul acțiunii să fie evreiască, iar Hana să fie așa de ciudată tocmai din cauza Holocaustului. Apoi am citit enorm despre Holocaust, am ascultat o mulțime de interviuri cu supraviețuitorii și toți aceștia vorbeau despre viața dificilă de după război. Erau de obicei complet singuri, pentru că toată familia murise. Oamenii nu le înțelegeau traumele, nu înțelegeau de ce se comportau așa și nici prin ceea ce trecuseră. Așa că am vrut să scriu în mod special despre acest subiect, nu doar despre Holocaust. Era mult mai important pentru mine.
– Cât e greu era, în 1938, să iei o decizie să te muți din Ceholslovacia într-o țară din Occident și cât de greu era, odată hotărârea luată, să o și faci?
O mulțime de oameni știu ceea ce se întâmplă în Germania, mare parte din ei fiind evrei, și le era teamă ca ceva similar să nu se întâmple și în Cehoslovacia. Ei voiau să emigreze, să plece spre Statele Unite sau spre alte țări, dar le-a trebuit foarte mult timp să procure acte pentru a pleca. De asemenea, dacă vrei să emigrezi, îți trebuie și bani. Așa că nu a fost posibil ca toată lumea să poată pleca. Oamenii au încercat să-și păstreze credința că sunt în siguranță. Și nu erau.
– În roman, tema tăcerii și tema secretelor familiale joacă un rol important. Cum ați conceput această dinamică și ce v-a interesat cel mai mult în explorarea ei?
Hana nu vorbește sau nu vorbește prea mult pentru că sufletul ei este distrus și nu vrea să vorbească despre lucrurile prin care a trecut. Și este ușor de înțeles. Mira nu știe prea multe despre mătușa ei, iar în calitate de cititor și Mira descoperă ceea ce s-a întâmplat cu mătușa ei. În timp ce scriam cartea, mi-am dat seama cât de necesar este ca oamenii să vorbească despre problemele lor, despre viețile lor. După ce am terminat acest volum, am scris o carte care se intitulează „Silenteers” (Cei care nu vorbesc), o poveste despre un tată și o fiică, fiecare dintre ei are propria viață, fiecare are propria lui poveste, dar nu sunt capabili să vorbească unul cu celălalt – fiica pentru că are o problemă de natură fizică, tatăl pentru că are propriile sale motive pentru care nu vrea să vorbească cu fiica sa. Ei locuiesc în aceeași casă, sunt o familie, dar nu sunt fericiți pentru că niciunul nu știe nimic despre viața celuilalt. Mi-am dorit ca cititorii să-și dea seama cât de fericite ar fi viețile lor dacă ar vorbi despre problemele lor, dacă s-ar înțelege unii cu alții.
Cred că este foarte important să vorbești cu oamenii, să explici și să te explici, deoarece uneori spui ceva și celălalt nu înțelege ce vrei să spui, înțelege diferit. Și atunci există o problemă. Trebuie să întrebi despre lucrurile pe care nu le înțelegi, trebuie să vorbești, trebuie să explici.
– Cât de greu a fost să documentezi anii ’50? Cât de multe se știe despre epidemia de febră tifoidă?
Chiar și oamenii din orașul nostru nu știau despre epidemia de febră tifoidă din acei ani. Acesta a fost și motivul pentru care am dorit să scriu despre asta. În privința documentării, nu a fost atât de greu, mai existau oameni din cei care trăiseră acele vremuri pe care am putut să-i întreb, cum ar fi mama mea, mătușa mea. Desigur, am citit foarte mult despre acele timpuri, despre acei ani care nu au fost deloc ușori în Cehoslovacia (deși nu cred că au fost la fel de dificili ca în România). Sigur, eram sub conducerea comunistă, era o perioadă în care au existat procese politice, procese anti-evreiești, dar pe de altă parte, oamenii trăiau o viață aproape normală, așa cum am scris în romanul meu.
– La pag. 155 din roman, naratorul spune: ”De când contează dacă omul a fost bun sau rău? Chiar crede cineva că viața e corectă?” Cum comentați aceste cuvinte ale naratorului?
Nu mai știu exact la ce se referă, dar sunt de acord că viața nu este corectă. Trebuie să muncești foarte mult și câteodată reușești, câteodată nu. Trebuie să încerci; desigur, viața nu este corectă, dar trebuie să faci tot ce îți stă în putință. Eu nu cred în fericire, cred în mulțumire, în viața mulțumitoare.
– Există istoric al Holocaustului pentru tine și pentru familia ta?
Din fericire, nu, nu suntem o familie evreiască. Dar, desigur, în mod special în privința bunicii mele, care a trăit în timpul războiului, ea are multe amintiri despre prietenii ei evreiești, care au trăit vremuri cumplite. Totul a fost foarte trist și chiar dacă doar a cunoscut acele persoane, nu voia să vorbească despre acea perioadă. Exista traumă chiar și în privința ei, nu voia să vorbească despre război, despre prietenii ei evrei, dar pentru că sunt curioasă și am întrebat-o și am tot întrebat-o, câteodată îmi povestea câteva lucruri. Dar nu era deloc fericită cu asta.
– Te-ai gândit la o ecranizare a romanului tău?
Da, se pregătește o ecranizare, dar se pregătește de 4-5 ani. Filmarea efectivă ar trebui să înceapă anul viitor. Nu eu am scris scenariul, dar uneori mă întâlnesc cu regizorul filmului și, citind scenariul, îi dau uneori sugestii pentru a corecta unele lucruri. Dar în general îmi place scenariul și abia aștept filmul.
– Literatura cehă și, în general, literatura est-europeană sunt puțin cunoscute în România, cu excepția scriitorilor clasici. Același lucru se întâmplă și în Cehia cu literatura română sau cu cele est-europene?
Sunt câteva cărți care au fost traduse în limba cehă, dar vorbind doar în numele meu, singurul scriitor român pe care îl știu este domnul Cătălin Dorian Florescu. În rest, în Cehia cunoaștem foarte bine literatura tradusă, mai ales din limba engleză. Literaturile cehe și române sunt literaturi mici și vocile noastre nu sunt atât de vizibile, cărțile noastre nu sunt atât de vizibile.
– Ce pregătește acum scriitoarea Alena Mornštajnová?
Am scris până acum șase cărți pentru adulți și șase cărți pentru copii, două dintre cărțile pentru copii vor apărea luna aceasta, o poveste de Crăciun și o carte despre copiii din toată lumea. Și, desigur, scriu acum o carte pentru publicul adult și sper să apară anul viitor.
– Întrebarea mea finală: ce părere ai despre FILIT?
Este un festival extraordinar, am fost foarte surprinsă cât de mare este acest festival foarte bun, îmi place foarte mult aici.
– Mulțumesc!
(Sublinierile ne aparțin. Sursă fotografii: Pagina de Facebook FILIT Iași)
