Am scris zilele trecute despre „Iorgu”, de Adrian Jicu, volum apărut la Editura Humanitas, Colecția 821.135.1. Scriitori români contemporani, în 2022, ca fiind „roman bun, reușit despre unul dintre marii noștri poeți. Pentru cei care l-au plăcut și îl plac pe Bacovia, pentru cei care doresc să afle mai multe despre viața acestuia, este un punct de plecare excelent.”
Așa cum fac mereu când citesc pentru prima oară un autor român, sunt nerăbdător să aflu mai multe amănunte despre bucătăria autorului și a romanului, așa că, până să capăt acceptul autorului și al editurii, am notat pe hârtie câteva întrebări. Și acestea au căpătat acum și răspunsuri, pentru care foarte mulțumesc:
– De ce crezi că viața lui Bacovia este așa de puțin cunoscută? Așa cum spune coperta a patra, inițiativa ta reprezintă „o restituire necesară”?
Nu aș spune că viața lui Bacovia este mai puțin cunoscută decât a altor scriitori. Există istorici literari și cercetători redutabili, care au scos la iveală numeroase informații despre viața poetului. Stăm bine la acest capitol. În schimb, nu cred în afirmația lui Eugen Simion care scria, în studiul introductiv la ediția coordonată, sub egida Academiei Române, că „Bacovia este un scriitor fără biografie”. Acesta este unul dintre motivele pentru care am căutat, cu puterile neajutorate, să înțeleg ce se ascunde dincolo de versurile pe care le știm și care au creat o imagine deformată a lui Bacovia. Rândurile pe care le menționați, de coperta a patra a cărții, nu-mi aparțin și se referă la faptul că am încercat să reconstitui, cu mijloacele ficțiunii, biografia unui om și a unei opere, dincolo de clișeele didactice și critice, care l-au transformat pe Bacovia în altceva.
– Cum ai ajuns să scrii „Iorgu” și cum s-a produs transformarea de la studiu monografic la roman?
Am mai spus-o și cu alte ocazii și nu m-am răzgândit: transformarea s-a produs din mers și s-a datorat unui impas în care m-am trezit prin 2020. Adunasem informații despre Bacovia, cu gândul de a scrie un studiu monografic sau un eseu critic. Mi-am dat însă seama că e foarte greu să vii cu ceva nou, fiindcă există o bibliografie consistentă, care include câteva studii/volume cu adevărat remarcabile, cum ar fi cele semnate de Mihail Petroveanu, Svetlana Paleologu-Matta, Gheorghe Grigurcu, Marin Mincu, Lucian Raicu, Constantin Călin etc. Așa că am virat spre biografie romanțată și, ulterior, spre roman, completând golurile istoriei literare cu ficțiune. Și, nu știu cum, Bacovia a devenit Iorgu, distincție necesară, pe care a subliniat-o, în prima cronică despre roman, în „Observator cultural”, Bogdan Crețu.
– A fost complicat să reconstitui atmosfera de epocă de la sfârșitul secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea?
Oricum aș răspunde la această întrebare, nu va fi bine. Dacă spun că nu, voi fi taxat ca lipsit de modestie. Dacă spun da, simt că nu spun adevărul pe deplin. Așa că voi răspunde ca rabinul din Buhuși: a fost și nu a fost. M-am documentat cât am putut, consultând tot felul de surse și sper că am reușit se recreez, într-un mod convingător, credibil, atmosfera epocii. Pe care o consider esențială pentru a înțelege personalitatea lui Bacovia.
– Pățania cu ruperea gheții din copilăria lui Iorgu este inspirată din realitate? Este aceasta o cauză a naturii sale posace, pesimiste, oarecum neadaptate și a firii sale bolnăvicioase de mai târziu?
Nu. Este un episod imaginat. N-am găsit nicio sursă care să vorbească despre un asemenea incident. L-am inventat, considerându-l necesar în economia textului, ca posibilă cotitură în existența lui.
– A fost G. Bacovia un idealist, fiind pasionat încă de tânăr de idealurile „nobile” ale socialismului? Iar apoi, spre finalul vieții, fiind apropiat de comunism, deși aparența era că se afla acolo mai mult pentru foloasele materiale decât din convingere…
Un idealist da. Un idealist din convingere, nu din calcul rece. Atmosfera din familie, mercantilismul tatălui, lecturile socialiste din adolescență, războaiele pe care le-a trăit etc., toate astea l-au dus către simpatii de stânga. El nu a fost un militant activ, cum au fost destui în epocă, ci un observator empatic, dublat de un moralist despre care nu s-a vorbit suficient. Iar toate astea se reflectă din plin în poezia sa, care poate fi citită și ca reportaj, și ca jurnal.
– De unde provine pseudonimul de „Bacovia”? Este reală relatarea din carte despre acest pseudonim și proveniența sa?
Discuția despre pseudonimul său s-a purtat deja, iar ipotezele se știu. Bacovia însuși a vorbit despre asta într-un interviu, arătând, cu umor, că a mers și el, adesea, pe calea lui Bachus. Eu am speculat aceste mărturisiri pentru că nu puteam să nu ating aceeastă problemă definitorie a identității.
– Se spune în volumul tău că G. Bacovia avea talent la desen. Chiar avea talent, se mai păstrează unele dintre desenele sale?
Dacă așa se spune, înseamnă că așa este. Chiar avea talent, după cum reiese din mărturiile celor care l-au cunoscut, dar mai ales din faptul că, liceean fiind, a obținut un premiu național. Asta nu înseamnă că trebuie să-i absolutizăm talentul. Nici faptul că, o vreme, a fost profesor de desen și de caligrafie nu înseamnă prea mult. În schimb, putem judeca și singuri, dacă ne uităm la schițele și caricaturile care s-au păstrat și care au fost publicate în mai multe dintre edițiile apărute de-a lungul anilor. E și talent, dar mai relevantă mi se pare opțiunea pentru genul caricatural. Bacovia nu face compoziții, ci schițe, crochiuri, în tușe groase, relevante pentru caracterul fragmentar al operei sale. Ele dezvăluie, totodată, o mână tremurândă și o conștiință încordată, vorbind, într-un alt limbaj, despre cine și cum era Bacovia.
– Îl privim deseori pe Bacovia drept poetul veșnic nemulțumit și veșnic pesimist. „Dar dacă Dimitrie avea dreptate? Dacă era distrus? Nu eșuase de-atâtea ori lamentabil? Din jocul de-a poetul nu poți ieși teafăr.” (pag. 191). Aceasta a fost adevărata sa natură?
Nu e vina lui că noi îl privim așa. Poate că îl privim așa cum ne convine. Poate că facem din el altceva. Nu am pretenția că știu care a fost adevărata sa natură, dar nu cred că a fost doar poetul veșnic nemulțumit și veșnic pesimist, așa cum spuneți. Eu cred că, înainte de a fi poet, a fost om. Cu bune și cu rele, cu calități și cu defecte, cu idealuri și cu dezamăgiri, cu bucurii și cu tristeți. Parafrazându-l pe Nichita, care ne îndemna să nu uităm că Eminescu a fost, înainte de orice, „un om viu, pipăibil cu mâna”, așa l-am văzut și eu Bacovia. Din acest motiv l-am transformat în personaj de roman: pentru că a fost un om viu, pipăibil cu mâna, care a trăit călare pe două secole, care a prins mai multe regimuri, și democratice, și totalitare, care a asistat, de pe margine, la prefacerile lumii. Ceea ce, desigur, i-a influențat gândirea și sensibilitatea.
– Cum a decurs documentarea pentru acest roman și de unde au fost extrase atât de multe amănunte despre Bacovia? Să luăm, ca exemplu de „cancan”, bețiile lui Bacovia: a fost el un alcoolic feroce, care și-a distrus viața din acest motiv?
Documentarea a decurs în bune condițiuni. Există o bibliografie consistentă, căreia i-am adăugat surse apocrife, dar și mărturii ale unor oameni care l-au întâlnit, pe el și pe Agatha. Am citit, atât cât mi-au permis-o resursele, presa epocii, jurnale, memorii sau amintiri, lucrări de istorie, sociologie, psihologie sau economie, căutând să acopăr subiectul, fără a-mi face iluzii că pot fi exhaustiv. Exhaustiv a fost profesorul Constantin Călin, care, după mai bine de 50 de ani de muncă asiduă, ne-a dat, prin cele trei volume din Dosarul Bacovia, cea mai completă imagine a vieții lui Bacovia. Am folosit Internetul, Facebookul, Google Maps (pentru a-l plimba pe Iorgu prin București sau prin Iași), dar și site-uri de profil, străduindu-mă să aflu cât ai multe amănunte relevante pentru a construi un personaj credibil, cum sper că este acest Iorgu.
– Există o predispoziție în ultimii ani, în literatura română contemporană, pentru romanele istorice și pentru biografiile personalităților noastre culturale? Cum vezi acest trend și cum se situează romanul tău în această „mișcare literară”?
Da, există un trend, în care m-am înscris, dar mi-e greu să răspund unde se situează romanul meu. Asta trebuie să o spună cititorii și criticii literari. Știți de ce, nu e nevoie să insist.
– Se va refugia profesorul Adrian Jicu și în viitor în beletristică, în romanul istoric?
Îmi place verbul „a se refugia”, pentru că definește bine specificul activității mele. Beletristica este, într-adevăr, un refugiu, care mă ajută să ies din rutina preocupărilor mele oficiale: de profesor și de cronicar literar. Genul acesta de roman, care a fost numit ba docuficțiune, ba metaficțiune biografistă, ba roman biografic, ba cine-știe-cum, constituie o alternativă credibilă, mai atractivă decât studiile literare docte.
– Mulțumesc!
Eu mulțumesc!
(Sublinierile ne aparțin. Sursă fotografii: Pagina de Facebook a autorului)
